Publicata in Monitorul Oficial

Decizie nr. 319 din 19 iunie 2013

Asupra obiectiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. I pct. 18 [referitoare la modificarea art. 24] si ale art. I pct. 19 [referitoare la introducerea art. 24^2] din Legea pentru modificarea si completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputatilor si al senatorilor

Augustin Zegrean - presedinte

Valer Dorneanu - judecator

Petre Lazaroiu - judecator

Mircea Stefan Minea - judecator

Daniel Marius Morar - judecator

Iulia Antoanella Motoc - judecator

Mona-Maria Pivniceru - judecator

Puskas Valentin Zoltan - judecator

Tudorel Toader - judecator

Marieta Safta - prim magistrat-asistent

 

I. 1. Cu Adresa nr. 936 din 26 aprilie 2013, Presedintele României a transmis Curtii Constitutionale obiectia de neconstitutionalitate referitoare la neconstitutionalitatea Legii pentru modificarea si completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputatilor si al senatorilor.

2. Obiectia de neconstitutionalitate a fost formulata în temeiul art. 146 lit. a) din Constitutie si al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, a fost înregistrata la Curtea Constitutionala sub nr. 1.645 din 29 aprilie 2013 si formeaza obiectul Dosarului nr. 297 A/2013.

II. În motivarea obiectiei de neconstitutionalitate se sustine ca sintagma "indicarea cazului prevazut de Codul de procedura penala si motivele concrete si temeinice care justifica luarea masurii preventive sau dispunerea perchezitiei" cuprinsa în art. 24 alin. (1) din lege conduce la concluzia ca Senatul sau Camera Deputatilor se poate pronunta asupra calificarii juridice a faptei imputate sau asupra temeiniciei acesteia.

Referirile exprese la "motivele concrete si temeinice" extrapoleaza aspectele legate de admisibilitatea, administrarea si chiar aprecierea probelor, atribute exclusive ale magistratului, de la puterea judecatoreasca la reprezentantii puterii legislative. Aceasta întrucât temeinicia, precum si caracterul concret al motivelor nu pot fi stabilite în afara cadrului trasat de legalitatea, pertinenta, concludenta si utilitatea probelor. Se apreciaza ca, în acest fel, în etapa încuviintarii retinerii, arestarii sau perchezitiei, competenta plenului fiecarei Camere va exceda unei simple evaluari sau aprecieri legate de seriozitatea si lipsa arbitrariului la luarea masurilor respective si va putea produce consecinte directe si indirecte pe terenul asigurarii intereselor urmaririi penale sau al judecatii.

Altfel spus, interpretarea dispozitiilor legale mentionate, în sensul ca Parlamentul, prin Camerele sale, precum si comisia parlamentara care are în competenta analizarea situatiilor privind imunitatea examineaza sub aspectul motivelor concrete, legale si temeinice cererea de retinere, arestare sau perchezitie a unui deputat sau senator ori cererea de începere a urmaririi penale a unui membru al Guvernului care are si calitatea de deputat sau senator, contravin principiului separatiei puterilor în stat, întrucât o asemenea atributie este cu totul straina statutului juridic constitutional, rolului si functiilor celor doua Camere ale Parlamentului si conduce la încalcarea rolului puterii judecatoresti.

Prin obligativitatea indicarii în cerere sau în sesizare a motivelor concrete, legale si temeinice pentru care se justifica o anumita masura sau începerea urmaririi penale, se poate naste convingerea ca Parlamentul, prin Camera competenta, ar urma sa judece faptele penale imputate unui deputat sau senator ori unui membru al Guvernului. Or, art. 126 alin. (1) din Constitutia României stabileste fara echivoc ca justitia se realizeaza numai prin instantele judecatoresti, singurele în masura sa asigure o justitie unica, impartiala si egala, astfel cum prevede art. 124 alin. (2) din Constitutie. Camerele nu au atributii constitutionale de a se pronunta asupra calificarii juridice sau a temeiniciei imputatiei, întrucât ar echivala cu încalcarea competentei si independentei puterii judecatoresti.

Se arata ca aceleasi argumente juridice ramân valabile si în cazul dispozitiilor art. 24^2 din legea criticata.

III. În conformitate cu dispozitiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizarea a fost transmisa presedintilor celor doua Camere ale Parlamentului si Guvernului, pentru a-si formula punctele de vedere asupra obiectiei de neconstitutionalitate.

IV. Presedintele Camerei Deputatilor a transmis punctul sau de vedere cu Adresa nr. 51/2857 din 17 mai 2013, înregistrata la Curtea Constitutionala cu nr. 1.894 din 17 mai 2013, prin care apreciaza ca sesizarea de neconstitutionalitate este neîntemeiata.

În punctul de vedere exprimat se arata ca reglementarea imunitatii parlamentare prin dispozitiile contestate nu excedeaza cadrul constitutional care configureaza regimul juridic general al mandatului parlamentar, cât timp se prevede în detaliu modul în care cele doua Camere ale Parlamentului exercita atributii în acest domeniu. Norma criticata este de natura a indica elementele pe care le-ar avea în vedere Camera Deputatilor si Senatul, dupa caz, pentru a îndeplini în cunostinta de cauza obligatia constitutionala în conformitate cu prevederile art. 72 alin. (2) din Constitutie. Înlaturarea acestor prevederi ar duce la ignorarea dispozitiilor constitutionale mentionate, care au caracter imperativ, cele doua Camere fiind tinute sa îndeplineasca aceasta atributie, care nu este reglementata de legiuitorul constituant ca o simpla formalitate. Acesta a lasat la latitudinea celor doua Camere atât adoptarea deciziei, cât si modalitatea în care aleg sa decida, având în vedere ca Legea fundamentala nu circumstantiaza sub niciun aspect actul de decizie al acestora. Pentru ca decizia deputatilor sau a senatorilor sa nu fie una arbitrara, politica, dupa reguli imprecise si aleatoare, sunt necesare câteva elemente care sa confere actului de decizie un caracter întemeiat având în vedere dispozitiile art. 69 alin. (2) din Constitutie, prin care se reglementeaza caracterul reprezentativ al mandatului parlamentar, cu interdictia expresa a mandatului imperativ.

În acelasi punct de vedere se remarca faptul ca nu au existat obiectii din partea Consiliului Superior al Magistraturii ori a Înaltei Curti de Casatie si Justitie, carora le-au fost transmise textele de lege spre informare si consultare, nici amendamente respinse cu privire la aceste prevederi legale, dupa cum nici Presedintele României nu a semnalat aceste aspecte în cererea de reexaminare înaintata anterior.

Procedura parlamentara nefiind formala, art. 72 alin. (2) din Constitutie precizeaza în mod expres "dupa ascultarea lor", prin aceasta deducându-se o apreciere a membrilor Camerei respective, atât asupra sustinerilor si probelor depuse de Parchet, cât si a sustinerilor si probelor parlamentarului din cauza respectiva. Totodata, art. 72 alin. (3) din Constitutie prevede expres "în cazul în care Camera sesizata constata ca nu exista temei pentru retinere [...]", ceea ce conduce la concluzia ca pentru a constata se analizeaza probe, si nu simple referate ale procurorilor.

Cu referire la dispozitiile art. 24^2 din lege, criticate de asemenea de autorul sesizarii, se apreciaza ca procedura parlamentara aplicabila descrisa de acestea difera în mod fundamental de procedura procesuala, iar aprecierea unei Camere cu privire la fapte care trebuie determinate nu echivaleaza cu prerogativele instantei de judecata.

În concluzie, se arata ca nu se poate retine ideea ca Senatul sau Camera Deputatilor se poate pronunta asupra calificarii juridice a faptei sau asupra temeiniciei acesteia, atribute care sunt reglementate prin Legea fundamentala în competenta instantelor de judecata, conform regulilor procesuale incidente.

V. Presedintele Senatului si Guvernul nu au transmis Curtii Constitutionale punctele lor de vedere.

 

CURTEA,

examinând obiectia de neconstitutionalitate, punctul de vedere al presedintelui Camerei Deputatilor, raportul judecatorului-raportor, Legea pentru modificarea si completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputatilor si al senatorilor, retine urmatoarele:

 

VI. Curtea Constitutionala a fost legal sesizata si este competenta, potrivit dispozitiilor art. 146 lit. a) din Constitutie si ale art. 1, 10, 15, 16 si 18 din Legea nr. 47/1992 pentru organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, sa solutioneze sesizarea de neconstitutionalitate formulata de Presedintele României.

VII. Obiectul sesizarii, astfel cum rezulta din examinarea motivarii acesteia, îl constituie dispozitiile art. I pct. 18 [referitoare la modificarea art. 24] si ale art. I pct. 19 [referitoare la introducerea art. 24^2] din Legea pentru modificarea si completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputatilor si al senatorilor.

Dispozitiile art. I pct. 18 si 19 din Legea pentru modificarea si completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputatilor si al senatorilor au urmatorul cuprins:

- art. I pct. 18: "Articolul 24 se modifica si va avea urmatorul cuprins:

 

«ART. 24

Procedura în caz de retinere, arestare sau perchezitie

 

(1) Cererea de retinere, arestare sau perchezitie a deputatului ori a senatorului se adreseaza de catre ministrul justitiei presedintelui Camerei din care deputatul sau senatorul face parte, pentru a fi supusa aprobarii plenului Camerei respective, în temeiul art. 72 din Constitutia României, republicata. Cererea trebuie sa contina indicarea cazului prevazut de Codul de procedura penala si motivele concrete si temeinice care justifica luarea masurii preventive sau dispunerea perchezitiei.

(2) Presedintele Camerei din care face parte deputatul sau senatorul aduce de îndata cererea la cunostinta Biroului permanent, care o trimite comisiei care are în competenta analizarea situatiilor privind imunitatea, pentru a întocmi un raport în termen de cel mult 3 zile. Raportul comisiei va face referiri punctuale la motivele concrete, legale si temeinice invocate. Raportul comisiei se aproba prin votul secret al majoritatii membrilor prezenti.

(3) Hotarârea privind aprobarea cererii ministrului justitiei se supune spre dezbatere si adoptare plenului Camerei din care face parte deputatul sau senatorul, în termen de 5 zile de la depunerea raportului, cu respectarea prevederilor art. 67 si ale art. 76 alin. (2) din Constitutia României, republicata.

(4) Hotarârea privind aprobarea cererii ministrului justitiei se adopta cu votul secret al majoritatii membrilor prezenti. Aceasta se comunica de îndata ministrului justitiei si se publica în Monitorul Oficial al României, Partea I. Hotarârea intra în vigoare la data comunicarii acesteia catre ministrul justitiei.

(5) În conditiile în care Camera Deputatilor sau Senatul, dupa caz, nu este în sesiune, presedintele Camerei respective ia masurile necesare respectarii termenelor prevazute în prezentul articol.»"

- art. I pct. 19: "Dupa articolul 24 se introduc doua noi articole, art. 24^1 si 24^2, cu urmatorul cuprins: [...]

 

«ART. 24^2

Procedura în cazul cererii de începere a urmaririi penale a unui membru al Guvernului care are si calitatea de deputat sau de senator

(1) Parchetul de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie sesizeaza Camera Deputatilor si Senatul, dupa caz, pentru a cere începerea urmaririi penale pentru savârsirea unei fapte penale care are legatura cu exercitarea mandatului unui membru al Guvernului care are si calitatea de deputat sau de senator, în temeiul art. 109 din Constitutia României, republicata. Sesizarea trebuie sa contina motivele concrete, legale si temeinice care justifica începerea urmaririi penale.

(2) Presedintele Camerei sesizate prezinta Biroului permanent cererea, iar acesta sesizeaza comisia care are în competenta analizarea situatiilor privind imunitatea, pentru întocmirea unui raport, stabilind si un termen pentru depunerea acestuia, care nu poate fi mai mare de 20 de zile.

(3) Comisia solicita audierea deputatului sau a senatorului respectiv, iar în cazul în care acesta refuza sa se prezinte, aceasta se consemneaza în raportul comisiei.

(4) Raportul comisiei va face referiri punctuale la motivele concrete, legale si temeinice invocate; acesta se aproba prin votul secret al majoritatii membrilor prezenti.

(5) Hotarârea privind aprobarea cererii de începere a urmaririi penale se supune spre dezbatere si adoptare plenului respectivei Camere în termen de 5 zile de la depunerea raportului. Aceasta se adopta cu respectarea prevederilor art. 67 si ale art. 76 alin. (2) din Constitutia României, republicata. Votul este secret si se exprima prin bile.

(6) Hotarârea privind aprobarea cererii de începere a urmaririi penale a unui membru al Guvernului care are si calitatea de deputat sau de senator se transmite Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatiei si Justitie si Presedintelui României, de catre presedintele Camerei respective.

(7) Prevederile prezentului articol se aplica în mod corespunzator si fostilor membri ai Guvernului care au calitatea de deputat sau de senator pentru faptele savârsite în calitate de membru al Guvernului.»"

 

VIII. În motivarea obiectiei de neconstitutionalitate se sustine încalcarea dispozitiilor constitutionale ale art. 1 alin. (4) potrivit carora "Statul se organizeaza potrivit principiului separatiei si echilibrului puterilor - legislativa, executiva si judecatoreasca - în cadrul democratiei constitutionale", ale art. 124 alin. (2) potrivit carora "Justitia este unica, impartiala si egala pentru toti", precum si ale art. 126 alin. (1), care stabilesc ca "Justitia se realizeaza prin Înalta Curte de Casatie si Justitie si prin celelalte instante judecatoresti stabilite de lege".

 

IX. Cadrul constitutional, legal si regulamentar în materia imunitatii parlamentare

Înainte de a proceda la analiza criticilor punctuale formulate, Curtea a examinat cadrul normativ în vigoare în materia imunitatii parlamentare, cu referire speciala la procedura ridicarii imunitatii.

Acest cadru este dat de art. 72 din Constitutie si de normele dezvoltatoare cuprinse în Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputatilor si al senatorilor, republicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 12 noiembrie 2008, cu modificarile ulterioare, Regulamentul Camerei Deputatilor, aprobat prin Hotarârea Camerei Deputatilor nr. 8/1994, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 13 noiembrie 2012, cu modificarile si completarile ulterioare, si Regulamentul Senatului, aprobat prin Hotarârea Senatului nr. 28/2005, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 25 octombrie 2005, cu modificarile si completarile ulterioare, dupa cum urmeaza:

- art. 72 din Constitutie - Imunitatea parlamentara:

"(1) Deputatii si senatorii nu pot fi trasi la raspundere juridica pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.

(2) Deputatii si senatorii pot fi urmariti si trimisi în judecata penala pentru fapte care nu au legatura cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi perchezitionati, retinuti sau arestati fara încuviintarea Camerei din care fac parte, dupa ascultarea lor. Urmarirea si trimiterea în judecata penala se pot face numai de catre Parchetul de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie. Competenta de judecata apartine Înaltei Curti de Casatie si Justitie.

(3) În caz de infractiune flagranta, deputatii sau senatorii pot fi retinuti si supusi perchezitiei. Ministrul justitiei îl va informa neîntârziat pe presedintele Camerei asupra retinerii si a perchezitiei. În cazul în care Camera sesizata constata ca nu exista temei pentru retinere, va dispune imediat revocarea acestei masuri.";

- art. 24 din Legea nr. 96/2006 - Procedura în caz de retinere, arestare sau perchezitie:

"(1) Cererea de retinere, arestare sau perchezitie a deputatului ori a senatorului se adreseaza presedintelui Camerei din care face parte de catre ministrul justitiei.

(2) Presedintele Camerei din care face parte deputatul sau senatorul aduce de îndata cererea la cunostinta Biroului permanent, dupa care o trimite Comisiei juridice respective, care va întocmi un raport în termen de 3 zile. Hotarârea Comisiei juridice se adopta prin votul secret al majoritatii membrilor sai.

(3) Cererea ministrului justitiei, însotita de raportul Comisiei juridice, se supune spre dezbatere si adoptare plenului Camerei din care face parte deputatul sau senatorul, în termen de 5 zile de la depunerea raportului.

(4) Camera hotaraste asupra cererii cu votul secret al majoritatii membrilor sai. Hotarârea Camerei se comunica de îndata ministrului justitiei si se publica în Monitorul Oficial al României, Partea I, în termen de 3 zile. Data comunicarii catre ministrul justitiei este data intrarii în vigoare a hotarârii.

(5) În conditiile în care Parlamentul se gaseste în vacanta, presedintele Camerei ia masurile necesare respectarii termenelor prevazute în prezentul articol.";

- art. 195 din Regulamentul Camerei Deputatilor [cuprins în capitolul IV Statutul deputatului, Sectiunea 1 - Imunitatea parlamentara]:

"[...] (2) Cererea de retinere, arestare sau perchezitie se adreseaza presedintelui Camerei Deputatilor de catre ministrul justitiei. Savârsirea sau descoperirea ulterioara a unor noi fapte penale determina introducerea unei noi cereri de retinere, arestare sau perchezitie.

(3) Presedintele Camerei aduce la cunostinta deputatilor cererea, în sedinta publica, dupa care o trimite de îndata Comisiei juridice, de disciplina si imunitati spre examinare, care va stabili, prin raportul sau, daca exista sau nu exista motive temeinice pentru aprobarea cererii. Hotarârea comisiei se adopta, în cel mult 5 zile de la sesizare, prin votul majoritatii membrilor acesteia. Votul este secret.

(4) Ministrul justitiei va înainta Comisiei juridice, de disciplina si imunitati toate documentele pe care aceasta le solicita; în caz de refuz comisia se va adresa Camerei Deputatilor, prin intermediul Biroului permanent, pentru a hotarî cu privire la acest refuz.

(5) Cererea prevazuta la alin. (2), împreuna cu raportul comisiei, se înainteaza grupului parlamentar din care face parte deputatul în cauza. Grupul îsi va exprima punctul de vedere cu privire la cerere într-un raport scris, în termen de 5 zile de la data sesizarii grupului.

(6) În cazul deputatilor care nu fac parte din niciun grup parlamentar, acestia pot sa depuna la Biroul permanent punctul de vedere cu privire la cerere.

(7) Raportul comisiei împreuna cu raportul grupului parlamentar se înainteaza Biroului permanent si se supun dezbaterii si aprobarii Camerei Deputatilor.

(8) Camera Deputatilor se va pronunta asupra masurii în cel mult 20 de zile de la sesizare, cu votul majoritatii membrilor prezenti.";

- art. 172 si 173 din Regulamentul Senatului [cuprinse în capitolul IV Statutul senatorului, sectiunea 1 - Imunitatea parlamentara]:

- art. 172: "[...] (6) Cererea de autorizare a trimiterii în judecata, penala ori contraventionala, precum si cererea de retinere, de arestare sau de perchezitie se adreseaza presedintelui Senatului de catre ministrul justitiei.

(7) Presedintele Senatului aduce cererea la cunostinta senatorilor în sedinta publica, dupa care o trimite de îndata Comisiei juridice, de numiri, disciplina, imunitati si validari spre examinare, care va stabili daca a fost sau nu a fost facuta în scopul de a-l abate pe senator de la exercitiul functiei sale. Hotarârea comisiei se adopta prin votul secret al majoritatii membrilor acesteia.

(8) Biroul permanent al Senatului supune spre dezbatere si aprobare, plenului raportul comisiei, temeinic motivat, în termen de 15 zile de la data depunerii lui.

(9) Cererile de retinere, de arestare, de perchezitie se înscriu cu prioritate pe ordinea de zi.

ART. 173

Senatul hotaraste asupra cererii cu votul secret al majoritatii membrilor sai."

Examinarea acestor dispozitii releva existenta unor paralelisme legislative, în sensul ca norme cu caracter procedural privind cazurile de retinere, arestare sau perchezitie a deputatilor si senatorilor sunt stabilite atât la nivelul legii organice (Legea nr. 96/2006), cât si la nivelul regulamentelor parlamentare. Or, sub acest aspect, Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative, republicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, cu modificarile si completarile ulterioare, stabileste în art. 14 alin. (1) ca "Reglementarile de acelasi nivel si având acelasi obiect se cuprind, de regula, într-un singur act normativ."

În acelasi sens, Curtea Constitutionala a statuat ca se impune ca regulile de procedura sa fie stabilite prin regulamentele celor doua Camere, iar nu prin lege (a se vedea Decizia nr. 81 din 27 februarie 2013, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 14 martie 2013). De asemenea, sistematizarea reglementarilor referitoare la activitatea parlamentara si cuprinderea lor într-un volum, în sensul aceleiasi decizii a Curtii Constitutionale, ar veni în sprijinul eliminarii unor astfel de paralelisme, facilitând activitatea parlamentara.

 

X. Cu privire la criticile punctuale formulate:

1. Curtea constata ca prin dispozitiile art. I pct. 18 [referitoare la modificarea art. 24] si ale art. I pct. 19 [referitoare la introducerea art. 24^2] din Legea pentru modificarea si completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputatilor si al senatorilor, ce formeaza obiectul sesizarii, se mentine deficienta de tehnica legislativa mai sus relevata. În aceste texte, legiuitorul dezvolta regulile privitoare la procedura retinerii, arestarii sau perchezitiei deputatilor ori senatorilor, cu referire distincta la membrii Guvernului care au si calitatea de deputat sau de senator. Reglementarea acestei proceduri este criticata în prezenta cauza, motivându-se, în esenta, ca induce concluzia ca Senatul sau Camera Deputatilor se pot pronunta asupra calificarii juridice a faptei ori asupra temeiniciei acesteia, în contradictie cu prevederile constitutionale care reglementeaza principiul separatiei puterilor în stat, precum si înfaptuirea justitiei.

2. Curtea constata ca aceste critici sunt întemeiate, întrucât terminologia utilizata de legiuitor pentru reglementarea procedurii mentionate este confuza si lipsita de predictibilitate, fiind susceptibila de a conduce la interpretari în sensul celor aratate în motivarea sesizarii.

3. Astfel, art. 24 alin. (1) din lege, în noua redactare, prevede ca cererea de retinere, arestare sau perchezitie a deputatului ori a senatorului "trebuie sa contina indicarea cazului prevazut de Codul de procedura penala si motivele concrete si temeinice care justifica luarea masurii preventive sau dispunerea perchezitiei", iar alin. (2) al aceluiasi articol stabileste ca "raportul comisiei va face referiri punctuale la motivele concrete, legale si temeinice invocate". De asemenea, art. 24^2 din lege, nou-introdus, stabileste în alin. (1) ca sesizarea trebuie sa contina "motivele concrete, legale si temeinice" care justifica începerea urmaririi penale, iar în alin. (4) ca "raportul comisiei va face referiri punctuale la motivele concrete, legale si temeinice invocate".

Este evidenta preocuparea legiuitorului de a asigura fundamentarea cererii de retinere, arestare si perchezitie, atât în fapt, cât si în drept, în scopul de a oferi posibilitatea aprecierii seriozitatii si bunei-credinte a masurii solicitate, în sensul ca aceasta are în vedere fapte concret determinate si nu e inspirata de motive politice. Cu toate acestea, modul de redactare a dispozitiilor criticate, si anume referirea, întarita prin repetitie, la "motive temeinice", conduce la interpretarea potrivit careia Camerele sesizate cu astfel de cereri realizeaza mai mult decât o apreciere a seriozitatii si loialitatii masurii în cauza, interferând nepermis cu activitatea specifica instantelor de judecata, singurele în masura sa se pronunte asupra calificarii juridice sau a temeiniciei imputatiei.

Curtea constata în acest sens ca si textul constitutional de referinta în materia imunitatii parlamentare utilizeaza notiunea de "temei", însa într-un alt înteles juridic decât cel la care se refera normele criticate. Astfel, art. 72 alin. (3) teza finala din Constitutie prevede ca, "în cazul în care Camera sesizata constata ca nu exista temei pentru retinere, va dispune imediat revocarea acestei masuri". Sensul notiunii de "temei" este cel explicitat de Curte în jurisprudenta sa, de exemplu, atunci când, examinând dispozitiile incidente în aceasta materie cuprinse în Regulamentul Senatului, a retinut, cu privire la imunitatea parlamentara, ca aceasta "constituie o masura de protectie constitutionala a mandatului parlamentar [...]. Esenta acestei protectii consta în aceea ca poate fi ridicata numai de Camera si numai în considerarea temeiului de fapt si de drept care justifica retinerea, arestarea, perchezitionarea sau trimiterea în judecata, penala sau contraventionala, a senatorului." (Decizia nr. 46 din 17 mai 1994, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 27 mai 1994). Asadar, în sensul art. 72 din Constitutie, notiunea de "temei" vizeaza fundamentare în fapt si în drept a masurilor solicitate, iar nu si aprecierea temeiniciei ca însusire a deciziei organelor de jurisdictie de a reflecta realitatea obiectiva a faptelor, întrucât aceasta din urma ar presupune o analiza si apreciere a probelor care au condus la respectiva decizie sau masura (concretizata în cererea de retinere, arestare sau perchezitie a deputatului ori a senatorului).

Din examinarea dispozitiilor art. I pct. 18 [referitoare la modificarea art. 24] si ale art. I pct. 19 [referitoare la introducerea art. 24^2] din Legea pentru modificarea si completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputatilor si al senatorilor rezulta ca acestea nu se refera la "temeiuri" de fapt si de drept ale cererii în cauza, în întelesul art. 72 din Constitutie, ci la temeinicia motivelor ("motive temeinice") care justifica luarea masurii preventive sau dispunerea perchezitiei. Or, aprecierea temeiniciei acestor motive presupune o activitate de analiza si evaluare care excedeaza cadrului activitatii parlamentare, întrucât antameaza problematica probelor existente în cauza, putând produce consecinte directe si indirecte pe terenul asigurarii intereselor urmaririi penale sau al judecatii. În acest sens este de altfel chiar punctul de vedere transmis în cauza de Presedintele Camerei Deputatilor, în care se retine ca procedura parlamentara în acest caz ar presupune "o apreciere a membrilor Camerei respective, atât asupra sustinerilor si probelor depuse de Parchet, cât si a sustinerilor si probelor parlamentarului din cauza respectiva", concluzia exprimata fiind aceea ca "pentru a constata se analizeaza probe si nu simple referate ale procurorilor".

Acceptarea în consecinta, în conditiile unei lipse de precizie a dispozitiilor criticate, a posibilitatii interpretarii lor în sensul ca Parlamentul, prin Camerele sale, precum si comisia parlamentara care are în competenta analizarea situatiilor privind imunitatea sa procedeze la examinarea probelor care stau la baza cererii de retinere, arestare ori perchezitie a unui deputat sau senator ori a cererii de începere a urmaririi penale a unui membru al Guvernului care are si calitatea de deputat sau senator, asemenea unui organ de jurisdictie, ar echivala cu admiterea unei ingerinte a Parlamentului în activitatea altor autoritati publice, în contradictie cu dispozitiile constitutionale referitoare la separatia puterilor în stat. Încuviintând sau respingând cererea - care fara îndoiala trebuie sa fie motivata în fapt si în drept - Camerele Parlamentului nu se transforma într-un organ de jurisdictie. Acestea nu "spun dreptul", competenta ce revine exclusiv instantei de judecata, ci apreciaza daca masura solicitata are un temei serios pentru a justifica întreruperea exercitiului mandatului parlamentar. În acest scop, Parlamentul, prin Camerele sale, comisiile parlamentare, pot solicita furnizarea de informatii si precizari, fara a împieta însa asupra cercetarii penale în cauza.

Astfel fiind, pentru evitarea oricarei confuzii între activitatea Parlamentului si a organelor de jurisdictie în materia procedurii ridicarii imunitatii parlamentare se impune o redactare precisa si univoca a dispozitiilor legale care guverneaza aceasta procedura.

4. Curtea mai constata aceeasi maniera confuza de redactare si în privinta altor prevederi ale textelor de lege criticate. Astfel sunt alineatele (5) si (6) ale art. 24^2, care, potrivit celor retinute de Consiliul Legislativ în avizul formulat în cauza, ar trebui sa se refere la "cererea de începere a urmaririi penale", iar nu la "aprobarea cererii de începere a urmaririi penale". Desi la punctul 13 din Avizul Consiliului Legislativ referitor la propunerea legislativa pentru modificarea si completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputatilor si al senatorilor a fost formulata în mod expres recomandarea ca alineatele mentionate sa debuteze cu expresia "Hotarârea privind cererea de începere a urmaririi penale ...", aceasta nu a fost însusita de legiuitor. Aceleasi constatari sunt valabile si cu privire la alin. (3) si (4) ale art. 24 din lege, în ceea ce priveste expresia "Hotarârea privind aprobarea cererii ministrului justitiei ..." aflata la începutul celor doua alineate.

5. Întrucât, pentru considerentele aratate, întreaga reglementare a procedurii în caz de retinere, arestare sau perchezitie a deputatului ori a senatorului, respectiv a procedurii în cazul cererii de începere a urmaririi penale a unui membru al Guvernului care are si calitatea de deputat sau de senator este lipsita de claritate si precizie, generând confuzii sub aspectul exercitarii competentelor specifice Parlamentului, pe de o parte, si a celor specifice instantelor judecatoresti, pe de alta parte, Curtea constata ca dispozitiile art. I pct. 18 [referitoare la modificarea art. 24] si ale art. I pct. 19 [referitoare la introducerea art. 24^2] din Legea pentru modificarea si completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputatilor si al senatorilor, în ansamblul lor, sunt neconstitutionale, fiind în contradictie cu prevederile Legii fundamentale cuprinse în art. 1 alin. (4) care reglementeaza principiul separatiei puterilor în stat, în art. 1 alin. (5) care reglementeaza principiul legalitatii si în art. 126 alin. (1) referitoare la realizarea justitiei.

XI. Curtea retine ca a mai fost sesizata cu privire la neconstitutionalitatea unor dispozitii ale Legii pentru modificarea si completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputatilor si al senatorilor.

Aceasta lege, adoptata de cele doua Camere ale Parlamentului în sedinta comuna din 22 ianuarie 2013, în forma data dupa reexaminarea la cererea Presedintelui României (cerere formulata în 4 februarie 2013), a fost contestata la Curtea Constitutionala de un numar de 25 de senatori, obiectia de neconstitutionalitate fiind înregistrata în data de 14 februarie 2013. Autorii obiectiei de neconstitutionalitate au criticat legea, în ansamblul sau, sub aspectul procedurii de adoptare dupa reexaminarea la cererea Presedintelui României, precum si, în mod special, dispozitiile art. I pct. 3 [referitoare la modificarea art. 7] si ale art. I pct. 14 [referitoare la introducerea art. 19^1] din lege. Prin Decizia nr. 81 din 27 februarie 2013, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 14 martie 2013, Curtea Constitutionala a admis obiectia de neconstitutionalitate si a constatat, în raport cu criticile formulate, ca dispozitiile Legii pentru modificarea si completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputatilor si al senatorilor sunt neconstitutionale dupa cum urmeaza: art. I pct. 3, în ceea ce priveste art. 7 alin. (2) lit. d) din legea astfel cum a fost modificata, referitor la termenul de 45 de zile în care deputatul sau senatorul poate contesta la instanta de contencios administrativ raportul de evaluare al Agentiei Nationale de Integritate; art. I pct. 14, în ceea ce priveste art. 19^1 alin. (1) si (2) referitor la "Conflictul de interese".

Dupa operarea unor modificari în vederea punerii în acord a legii cu decizia Curtii Constitutionale mai sus mentionata si adoptarea legii în forma modificata, aceasta a fost contestata din nou la Curtea Constitutionala, în data de 21 martie 2013, de un numar de 51 de deputati apartinând Grupului parlamentar al Partidului Democrat Liberal. Acestia au criticat art. I pct. 14 [referitor la introducerea art. 19^1 alin. (1)] din lege, aratând ca acesta conserva, în parte, viciile de neconstitutionalitate constatate de Curtea Constitutionala prin Decizia nr. 81/2013, precum si art. IV al legii, cu motivarea ca depaseste cadrul aceleiasi decizii, precum si al cererii de reexaminare formulate de Presedintele României. Prin Decizia nr. 195 din 3 aprilie 2013, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 18 aprilie 2013, Curtea a admis în parte obiectia de neconstitutionalitate si a constatat ca dispozitiile art. I pct. 14 [referitoare la introducerea art. 19^1 alin. 1] din Legea pentru modificarea si completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputatilor si al senatorilor sunt neconstitutionale, în raport cu criticile formulate, respingând totodata, ca inadmisibila, obiectia de neconstitutionalitate cu privire la dispozitiile art. IV din aceeasi lege.

Dupa operarea unor modificari, adoptarea si transmiterea la promulgare a Legii pentru modificarea si completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputatilor si al senatorilor, Presedintele României a formulat prezenta obiectie de neconstitutionalitate, care a relevat existenta altor vicii de neconstitutionalitate ale dispozitiilor cuprinse în lege.

Astfel fiind, Curtea aminteste considerentele cuprinse în deciziile sale nr. 81/2013 si nr. 195/2013, în sensul ca, folosind acest prilej legislativ, la nivelul celor doua Camere ale Parlamentului sa fie revazute textele constatate ca fiind neconstitutionale, inclusiv cu referire la Regulamentele parlamentare, si sa se asigure o corelare si o tratare unitara, într-un limbaj juridic clar si precis, a problematicii supuse reglementarii.

Cu referire la institutia imunitatii parlamentare, respectiv a ridicarii imunitatii, este recomandabil ca, pe baza celor mai bune practici în materie în statele membre ale Uniunii Europene, sa se procedeze la elaborarea unei proceduri clare în cadrul Regulamentelor parlamentare. Aceste proceduri trebuie, pe de o parte, sa asigure realizarea rolului constitutional al imunitatii parlamentare ca mijloc de protectie "împotriva unor masuri abuzive, determinate uneori de motive politice" (astfel cum Curtea Constitutionala s-a exprimat, de exemplu, prin Decizia nr. 270 din 10 martie 2008, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 15 aprilie 2008), iar, pe de alta parte, sa nu încalce rolul si competentele altor institutii si autoritati publice.

Curtea retine în acest sens, cu titlu exemplificativ, dispozitiile Regulamentului Parlamentului European, care, referindu-se în art. 6 la ridicarea imunitatii, stabileste ca, "în exercitarea competentelor sale în ceea ce priveste privilegiile si imunitatile, Parlamentul urmareste în special conservarea integritatii sale ca adunare legislativa democratica si asigurarea independentei deputatilor în îndeplinirea atributiilor care le revin". De asemenea, referindu-se în art. 7 la procedurile privind imunitatea, acelasi Regulament prevede: "Comisia poate emite un aviz motivat privind competenta autoritatii în cauza si admisibilitatea cererii, dar nu se pronunta în niciun caz asupra vinovatiei sau nevinovatiei deputatului sau asupra oportunitatii sau inoportunitatii urmaririi penale a deputatului pentru opiniile sau actele care îi sunt imputate, chiar daca examinarea solicitarii îi permite comisiei sa dobândeasca o cunoastere aprofundata a cauzei." Tot astfel, Regulile de procedura ale Bundestagului, reglementând în anexa 6 principiile care guverneaza problematica imunitatii parlamentare, stabilesc, în ceea ce priveste deciziile în aceasta materie, ca privilegiul imunitatii este destinat în primul rând asigurarii capacitatii Bundestagului de a lucra si functiona; membrii acestuia sunt îndreptatiti sa decida fara a fi influentati de motive arbitrare. Decizia de ridicare a imunitatii este luata de Bundestag pe propria raspundere, punând în balanta interesele Parlamentului si pe cele ale altor autoritati publice si luând în considerare interesele membrilor la care se refera. În cadrul acestei proceduri nu se realizeaza un examen al probelor, iar decizia adoptata nu contine o calificare a ceea ce este corect ori gresit sau o constatare a vinovatiei ori nevinovatiei.

 

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. a) si al art. 147 alin. (4) din Constitutia României, precum si al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,

Cu majoritate de voturi,

 

CURTEA CONSTITUTIONALA

În numele legii

DECIDE:

 

Admite obiectia de neconstitutionalitate formulata de Presedintele României si constata ca dispozitiile art. I pct. 18 [referitoare la modificarea art. 24] si ale art. I pct. 19 [referitoare la introducerea art. 24^2] din Legea pentru modificarea si completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputatilor si al senatorilor sunt neconstitutionale.

Definitiva si general obligatorie.

Decizia se comunica Presedintelui României, presedintilor celor doua Camere ale Parlamentului si prim-ministrului si se publica în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronuntata în sedinta din 19 iunie 2013.

 

PRESEDINTELE CURTII CONSTITUTIONALE
AUGUSTIN ZEGREAN
 
Prim-magistrat-asistent,
Marieta Safta
 

 

*

 

OPINIE SEPARATA

 

În dezacord cu solutia pronuntata prin Decizia nr. 319 din 19 iunie 2013, consideram ca obiectia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. I pct. 18 [referitoare la modificarea art. 24] si ale art. I pct. 19 [referitoare la introducerea art. 24^2] din Legea pentru modificarea si completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputatilor si al senatorilor ar fi trebuit respinsa ca neîntemeiata deoarece nu încalca nicio dispozitie constitutionala.

Asa cum a statuat Curtea Constitutionala prin Decizia nr. 46 din 17 mai 1994, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 27 mai 1994, "imunitatea parlamentara constituie o masura de protectie constitutionala a mandatului parlamentar [...]. Esenta acestei protectii consta în aceea ca poate fi ridicata numai de Camera si numai în considerarea temeiului de fapt si de drept care justifica retinerea, arestarea, perchezitionarea sau trimiterea în judecata, penala sau contraventionala, a senatorului".

Pornind de la ideea ca legiuitorul constituant a considerat necesar sa introduca în textul Legii fundamentale garantii ce trebuie respectate în cazul ridicarii imunitatii parlamentare, ca etapa premergatoare începerii urmaririi penale si trimiterii în judecata, penala sau contraventionala, a parlamentarilor, precum si în cazul retinerii, arestarii ori perchezitiei acestora, trebuie subliniat ca aceasta procedura urmareste prevenirea riscului exercitarii sale cu rea-credinta, abuziv sau sicanatoriu, ca instrument de presiune ori constrângere a parlamentarilor. În acest sens, de altfel, Curtea Constitutionala a statuat, prin Decizia nr. 270 din 10 martie 2008, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 15 aprilie 2008, ca "imunitatea parlamentara [...] este un mijloc de protectie împotriva unor masuri abuzive, determinate uneori de motive politice".

De aceea, încuviintarea Camerei din care face parte parlamentarul cu privire la care ar urma sa se ia masura retinerii, arestarii sau perchezitionarii ori fata de care sa înceapa cercetarea penala are ca scop prevenirea unor astfel de posibile abuzuri.

Decizia pe care membrii Camerei o iau cu privire la cererea formulata în acest sens nu face decât sa evalueze daca solicitarea este facuta cu buna-credinta, în spiritul loialitatii institutionale, si daca aceasta vizeaza fapte de natura sa justifice atingerea adusa - prin masurile mentionate - statutului de parlamentar.

Din aceasta perspectiva este evident ca cererea înaintata Camerei trebuie sa fie motivata, fiind indispensabila, pentru analizarea acesteia, precizarea motivelor de fapt si de drept pe care se bazeaza solicitarea.

Prin urmare, dispozitiile de lege criticate, care impun "indicarea cazului prevazut de Codul de procedura penala si motivele concrete si temeinice care justifica luarea masurii preventive sau dispunerea perchezitiei", nu conduc la substituirea Parlamentului în atributele specifice puterii judecatoresti, astfel ca nu se poate sustine încalcarea principiului separatiei puterilor în stat. Acestea reprezinta elemente minimale de informare a parlamentarilor membri ai Camerei respective, care îi ajuta sa îsi duca la îndeplinire obligatia constitutionala înscrisa în art. 72 din Legea fundamentala. În lipsa acestora sau în ipoteza în care acestea ar fi sumare, vagi ori superficiale, încuviintarea masurii s-ar reduce la o simpla formalitate, golind de continut textul constitutional care confera Parlamentului dreptul si, în acelasi timp, obligatia de a se pronunta asupra cererii de încuviintare a perchezitionarii, retinerii sau arestarii deputatilor si senatorilor ori de începere a urmaririi penale împotriva acestora.

Simpla formulare a cererii, neînsotita de motivatia, în fapt si în drept, a acesteia, ar pune parlamentarii în situatia de a se pronunta pe criterii arbitrarii, aleatorii si lipsite de obiectivitate.

O asemenea situatie ar fi contrara chiar intereselor justitiei, pentru ca ar putea conduce la aprecierea cererii doar pe baza afirmatiilor parlamentarului în cauza, care ar putea sa prezinte propria varianta, cu denaturarea adevarului, lipsa altor informatii fundamentate pe fapte si prevederi legale expunând ceilalti parlamentari la riscul pronuntarii unei hotarâri bazate exclusiv pe versiunea subiectiva a celui ce face obiectul cererii.

În mod concret, criticile din sesizare, constatate ca fiind întemeiate de Curte, au în vedere în special textul art. 24 alin. (1) din lege, în noua redactare, care prevede ca cererea de retinere, arestare sau perchezitie a deputatului sau a senatorului "trebuie sa contina indicarea cazului prevazut de Codul de procedura penala si motivele concrete si temeinice care justifica luarea masurii preventive sau dispunerea perchezitiei", dar si cuprinsul celorlalte articole nou-introduse sau modificate care faceau referire la motive temeinice în cazul masurilor preventive ce impuneau aprobarea Camerei din care parlamentarul facea parte.

În realitate, atât sustinerile din sesizare, cât si toata argumentatia deciziei cu care nu suntem de acord se refera cu precadere la lipsa de predictibilitate a textelor criticate, determinata de imprecizia formularii, mai exact referirea repetitiva din cuprinsul legii la "motive temeinice". Prin decizie Curtea îsi exprima îngrijorarea ca aceasta sintagma ar putea "produce consecinte directe si indirecte pe terenul asigurarii intereselor urmaririi penale sau al judecatii" deoarece "aprecierea temeiniciei acestor motive presupune o activitate de analiza si evaluare care excedeaza cadrului activitatii parlamentare, întrucât antameaza problematica probelor existente în cauza". Desi aceste îngrijorari exprimate în opinia majoritara pot fi explicate si de unele formulari nereusite, precum si de unele practici anterioare discutabile, remarcam totusi ca textul, în formularea propusa, nu poate alimenta acest tip de comportament al celor doua Camere. De altfel, doar interpretarea excesiv de subiectiva si distorsionata a oricarui tip de norma, în orice modalitate ar fi redactata, ar putea conduce la transformarea Parlamentului "într-un organ de jurisdictie", astfel cum retine Curtea în motivarea solutiei. Este bine cunoscut ca atributul Camerelor de a decide, prin majoritatea voturilor membrilor lor, asupra încuviintarii masurilor preventive pe care constituantul le-a dat în sarcina lor, este unul care are la baza independenta mandatului parlamentar, vointa deputatului ori a senatorului fiind singura care îi va dicta sa voteze într-un fel sau altul. De aceea, este în interesul statului si al cetatenilor, în general, si în interesul urmaririi penale si al judecatii ca, în situatia în care se impune luarea unei masuri preventive, parlamentarii sa voteze pentru încuviintarea acelei masuri.

Or, daca cererea adresata Camerei din care cel presupus ca ar fi savârsit o fapta penala face parte nu este în niciun fel justificata, daca nu va contine motive temeinice care sa justifice luarea masurii, va fi foarte dificil sa convinga majoritatea deputatilor si a senatorilor sa voteze în favoarea dispunerii acesteia. De aceea, este în interesul societatii în ansamblu, dar si al desfasurarii urmaririi penale si al procesului penal ca procurorul sa redacteze o cerere cât mai bine justificata, cu indicarea principalelor argumente, stiut fiind ca masurile preventive la care face referire constituantul român sunt extrem de intruzive în drepturi, cu consecinte extrem de grave pentru reputatia si imaginea deputatului sau a senatorului respectiv, elemente esentiale pentru mediul din care acesta provine si în care îsi desfasoara activitatea (mediul politic), încrederea publica fiind elementul de baza pentru un om politic astfel cum este deputatul ori senatorul.

Cererea la care face referire legea criticata este instrumentul prin care se pune în practica o institutie politica extrem de importanta pentru buna functionare a statului de drept, imunitatea parlamentara.

Or, asa cum am precizat deja, Curtea a retinut, în Decizia nr. 46 din 17 mai 1994, ca imunitatea parlamentara "constituie o masura de protectie constitutionala a mandatului parlamentar ... Esenta acestei protectii consta în aceea ca poate fi ridicata numai de Camera si numai în considerarea temeiului de fapt si de drept care justifica retinerea, arestarea, perchezitionarea ... senatorului". Asadar, este evident ca masurile aprobate de parlamentari, prin vot, trebuie sa aiba un temei de fapt si de drept, acestea referindu-se la masura preventiva ce urmeaza a fi aprobata, iar nu la vinovatia ori nevinovatia deputatului sau a senatorului.

De altfel, textul constitutional însusi foloseste acelasi termen - "temei" - la art. 72 alin. (3) din Constitutie, unde se precizeaza: "în cazul în care Camera sesizata constata ca nu exista temei pentru retinere, va dispune imediat revocarea acestei masuri". Or, este evident ca daca lipsa de temeinicie a masurii va conduce la revocarea ei, cu atât mai mult cererea formulata trebuie sa prezinta "motive temeinice" care vor conduce apoi la luarea deciziei de catre Camera competenta.

Distinctia pe care o face Curtea, în decizia astfel pronuntata, între "fundamentarea în fapt si în drept" a masurilor solicitate si "aprecierea temeiniciei ca însusire a deciziei organelor de jurisdictie de a reflecta realitatea obiectiva a faptelor" este una artificiala, deoarece luarea deciziei are la baza argumentele din cerere, iar "aprecierea" celui ce voteaza într-un sens sau altul este un element de constiinta, ce nu poate forma obiectul legiferarii. Astfel fiind, cerinta legiuitorului ca cererea sa contina "motive temeinice" era formulata de o asemenea maniera încât sa reprezinte un echilibru între necesitatea de a lua masuri preventive ori de câte ori se impune pentru buna desfasurare a urmaririi penale ori a procesului penal si necesitatea protejarii parlamentarului de masurile sicanatorii, abuzive, pur politice, luate împotriva unei persoane ce are o calitate speciala, pe aceea de parlamentar, scop urmarit de institutia imunitatii. De altfel, acest tip de inviolabilitate este întâlnita în majoritatea statelor democratice (protectia mandatului parlamentar fiind în unele state mult mai larga, mergând pâna la protectia împotriva urmaririi ori trimiterii în judecata, ceea ce nu este cazul în actuala Constitutie a României).

Este evident ca din formularea legii rezulta ca votul Camerei nu are legatura cu stabilirea vinovatiei persoanei cercetate ori urmarite si nici macar nu obliga în vreun fel organul competent sa dispuna masura preventiva respectiva (stiut fiind ca arestarea se dispune de instanta competenta, dar numai dupa obtinerea aprobarii Camerei din care parlamentarul face parte).

Comisia parlamentara competenta sa întocmeasca avizul si raportul si plenul Camerei nu au fost transformate în organe de jurisdictie care sa analizeze corectitudinea sau legalitatea calificarii juridice a faptelor ori sa stabileasca vinovatia faptuitorului, acestea ramânând atributiile exclusive ale puterii judecatoresti.

De altfel, este de domeniul evidentei ca termenii criticati vizeaza nu un act procesual, ci exclusiv cererea de încuviintare adresata Parlamentului, act cu un alt regim juridic din moment ce implica atributul si competentele organului reprezentativ suprem al poporului român.

Din acest punct de vedere, extrapolând ipotezele, s-ar putea sustine, la fel de incorect, ca, daca organele judiciare adreseaza Parlamentului o cerere nemotivata si neexplicata, se poate vorbi de o încercare a acestora de a se substitui Parlamentului.

 

Pentru toate aceste consideratii apreciem ca solutia pe care Curtea Constitutionala ar fi trebuit sa o pronunte ar fi fost cea de respingere ca neîntemeiata a obiectiei de neconstitutionalitate.

 

Judecator,
Prof. univ. dr. Valer Dorneanu
 
Judecator,
Prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru
 
Judecator,
Petre Lazaroiu
 
Judecator,
Prof. univ. dr. Tudorel Toader
Parteneri
Hotel Armatti Complex Wolf