Publicata in Monitorul Oficial

Decizie nr. 206 din 29 aprilie 2013

Referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedura penala

Augustin Zegrean - presedinte

Aspazia Cojocaru - judecator

Acsinte Gaspar - judecator

Petre Lazaroiu - judecator

Mircea Stefan Minea - judecator

Iulia Antoanella Motoc - judecator

Ion Predescu - judecator

Puskas Valentin Zoltan - judecator

Tudorel Toader - judecator

Oana Cristina Puica - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

 

Pe rol se afla solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedura penala, exceptie ridicata de Veronica Aneta si Oana Damoc în Dosarul nr. 23.556/245/2011 al Judecatoriei Iasi - Sectia penala si care formeaza obiectul Dosarului Curtii Constitutionale nr. 1.218D/2012.

Dezbaterile au avut loc în sedinta publica din 28 februarie 2013, fiind consemnate în încheierea de sedinta de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul art. 260 alin. 1 din Codul de procedura civila si al art. 14 din Legea nr. 47/1992, a amânat pronuntarea pentru data de 28 martie 2013. De asemenea, la data de 28 martie 2013, în temeiul art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, Curtea a amânat pronuntarea pentru data de 3 aprilie 2013, apoi pentru 4 aprilie 2013 si, respectiv, 18 aprilie 2013, data la care, având în vedere aceleasi dispozitii ale art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, Curtea a repus cauza pe rol pentru data de 29 aprilie 2013.

La apelul nominal lipsesc partile, fata de care procedura de citare este legal îndeplinita.

Cauza este în stare de judecata.

Presedintele acorda cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care arata ca obiectul exceptiei de neconstitutionalitate îl constituie dispozitiile art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedura penala, criticate, între altele, prin raportare la principiile constitutionale care privesc separatia si echilibrul puterilor, respectarea Constitutiei, a suprematiei sale si a legilor, independenta judecatorilor si supunerea lor numai legii, autorii exceptiei invocând faptul ca Înalta Curte de Casatie si Justitie a pronuntat o decizie pe calea recursului în interesul legii care vine în contradictie cu o decizie anterioara a Curtii Constitutionale. Mai exact, autorii exceptiei sustin ca textul de lege criticat, care instituie caracterul obligatoriu al dezlegarilor în drept date de Înalta Curte de Casatie si Justitie în solutionarea recursurilor în interesul legii, este neconstitutional, întrucât "nu se poate accepta ca deciziile Înaltei Curti de Casatie si Justitie sa fie obligatorii pentru instante atunci când nu se refera exclusiv la dezlegarea data unor probleme de drept, când nu se refera la interpretarea dispozitiilor legale si aplicarea acestora, ci interzic aplicarea legii si îsi extind fara temei legal [prin încalcarea principiului separatiei si echilibrului puterilor, consfintit în Constitutia României la art. 1 alin. (4), si prin încalcarea propriilor competente] efectele la spete care nu au fost supuse controlului judiciar al Curtii". Reprezentantul Ministerului Public considera ca motivarea exceptiei de neconstitutionalitate conduce, astfel, la controlul de constitutionalitate al unei decizii pronuntate în recurs în interesul legii, si anume Decizia nr. 8/2010 a Înaltei Curti de Casatie si Justitie, ceea ce este inadmisibil.

Totodata, arata ca, potrivit Raportului Comisiei Europene privind analiza progreselor înregistrate în cadrul mecanismului de cooperare si verificare în perioada 2007 - 2012, jurisprudenta inconsecventa este o deficienta majora a sistemului judiciar din România, în conditiile unei interpretari duse la extrem a independentei judecatorilor. Dincolo de controversa existenta în literatura de specialitate cu privire la caracterul de izvor de drept al deciziilor pronuntate de Înalta Curte de Casatie si Justitie pe calea recursului în interesul legii, aceste decizii au caracter obligatoriu, asa cum a retinut si Curtea Constitutionala în jurisprudenta sa. În plus, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat ca principiul legalitatii nu se refera doar la lege, cu conditia ca elementul de jurisprudenta care configureaza notiunea de lege sa aiba caracterele de previzibilitate si accesibilitate [cauzele Cantoni împotriva Frantei - 1996 si Pessino împotriva Frantei - 2006].

Reprezentantul Ministerului Public considera ca Decizia nr. 8/2010 a Înaltei Curti de Casatie si Justitie - Sectiile Unite reprezinta un accident în practica instantei supreme si pune concluzii de respingere a exceptiei de neconstitutionalitate. Apreciaza ca "dispozitiile art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedura penala sunt constitutionale în masura în care deciziile pronuntate de Înalta Curte de Casatie si Justitie pe calea recursului în interesul legii respecta suprematia Constitutiei si principiile de drept".

 

CURTEA,

având în vedere actele si lucrarile dosarului, retine urmatoarele:

 

Prin Încheierea din 9 martie 2012, pronuntata în Dosarul nr. 23.556/245/2011, Judecatoria Iasi - Sectia penala a sesizat Curtea Constitutionala cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedura penala.

Exceptia a fost ridicata de Veronica Aneta si Oana Damoc cu ocazia solutionarii plângerii împotriva unei rezolutii a procurorului de neîncepere a urmaririi penale pentru mai multe fapte, între care si cele de insulta si calomnie.

În motivarea exceptiei de neconstitutionalitate autorii acesteia sustin ca dispozitiile art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedura penala, care instituie caracterul obligatoriu al dezlegarilor date problemelor de drept judecate de Înalta Curte de Casatie si Justitie pe calea recursului în interesul legii, încalca prevederile constitutionale privind separatia si echilibrul puterilor în stat, respectarea Constitutiei, a suprematiei sale si a legilor, egalitatea în fata legii, accesul liber la justitie, limitele libertatii de exprimare, exercitarea cu buna-credinta a drepturilor si a libertatilor constitutionale, rolul Parlamentului de unica autoritate legiuitoare, categoriile de legi si reglementarea prin lege organica a infractiunilor, pedepselor si a regimului executarii acestora, rolul Consiliului Legislativ, principiul legalitatii, independenta judecatorilor si supunerea lor numai legii, rolul Înaltei Curti de Casatie si Justitie, rolul Curtii Constitutionale de garant al suprematiei Constitutiei si efectele deciziilor Curtii Constitutionale. În acest sens, arata ca "nu se poate accepta ca deciziile Înaltei Curti de Casatie si Justitie sa fie obligatorii pentru instante atunci când nu se refera exclusiv la dezlegarea data unor probleme de drept, când nu se refera la interpretarea dispozitiilor legale si aplicarea acestora, ci interzic aplicarea legii si îsi extind fara temei legal [prin încalcarea principiului separatiei si echilibrului puterilor, consfintit în Constitutia României la art. 1 alin. (4), si prin încalcarea propriilor competente] efectele la spete care nu au fost supuse controlului judiciar al Curtii". În solutionarea problemelor de drept cu care a fost sesizata, Înalta Curte de Casatie si Justitie nu îsi poate asuma rolul puterii legiuitoare, nu poate sa adopte norme noi sau sa abroge norme existente. Or, prin Decizia nr. 8/2010, pronuntata în solutionarea unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casatie si Justitie a stabilit ca normele de incriminare a insultei si calomniei cuprinse în art. 205 si 206 din Codul penal, precum si prevederile art. 207 din Codul penal privind proba veritatii - abrogate prin dispozitiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, dispozitii declarate neconstitutionale prin Decizia nr. 62/2007 a Curtii Constitutionale -, nu sunt în vigoare. Autorii exceptiei considera ca, prin Decizia nr. 8/2010 a Înaltei Curti de Casatie si Justitie - invocata de procuror în argumentarea solutiei de netrimitere în judecata contestate în dosarul de fond, si care ar putea fi, eventual, obligatorie pentru instantele de judecata, dar în niciun caz pentru procurori, si doar de la publicarea în Monitorul Oficial al României, deci nu si anterior acestui moment -, instanta suprema a statuat ca anumite texte de lege nu sunt în vigoare, desi nu are nicio atributie legala în acest sens, cu atât mai mult cu cât dispozitiile de lege care incrimineaza insulta si calomnia sunt în vigoare si în acord cu Constitutia, asupra acestor aspecte pronuntându-se Curtea Constitutionala prin Decizia nr. 62/2007, care este general obligatorie.

Autorii exceptiei sustin ca, în cuprinsul Deciziei nr. 8/2010, Înalta Curte de Casatie si Justitie face referiri eronate la dispozitiile art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 care privesc abrogarea unei dispozitii sau a unui act normativ, ce are caracter definitiv, în timp ce, prin decizia de constatare a neconstitutionalitatii unei norme de abrogare, Curtea Constitutionala nu abroga norma abrogatoare, ci constata ca aceasta este neconforma cu principiile constitutionale, iar, în temeiul art. 147 din Constitutie, prin nepunerea sa în acord cu dispozitiile Legii fundamentale de catre Parlament, în sensul care este lamurit de Curtea Constitutionala, norma abrogatoare îsi înceteaza efectele. De asemenea, arata ca deciziile Curtii Constitutionale sunt definitive si general obligatorii, nefiind supuse revizuirii de catre Înalta Curte de Casatie si Justitie. Ca urmare, însa, a Deciziei nr. 8/2010 a instantei supreme, norma de abrogare constatata ca fiind neconstitutionala si-a produs din nou efectele, încalcând dreptul persoanelor de a se adresa neîngradit justitiei pentru apararea drepturilor lor, inclusiv prin invocarea - din nou - a exceptiei de neconstitutionalitate a normei de abrogare, având în vedere dispozitiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit carora nu pot face obiectul exceptiei prevederile constatate ca fiind neconstitutionale printr-o decizie anterioara a Curtii Constitutionale.

Judecatoria Iasi - Sectia penala apreciaza ca exceptia de neconstitutionalitate este neîntemeiata, deoarece dispozitiile art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedura penala nu aduc nicio atingere prevederilor din Constitutie invocate de autorii exceptiei. În acest sens, arata ca institutia recursului în interesul legii este o cale extraordinara de atac, a carei ratiune izvoraste din necesitatea de a se asigura interpretarea si aplicarea unitara a legii, si nu de a se reforma hotarârile judecatoresti definitive. Tocmai de aceea dezlegarea data problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instante ex nunc. Totodata, referitor la critica de neconstitutionalitate raportata la prevederile art. 61 din Constitutie, considera ca aceasta nu poate fi retinuta, întrucât scopul caii de atac a recursului în interesul legii nu este acela de creare a unor norme de drept, ci de interpretare si aplicare unitara a legii pe întreg teritoriul tarii, Înalta Curte de Casatie si Justitie pronuntându-se exclusiv asupra chestiunilor de drept ce au primit o solutionare diferita din partea instantelor judecatoresti.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicata presedintilor celor doua Camere ale Parlamentului, Guvernului si Avocatului Poporului, pentru a-si exprima punctele de vedere asupra exceptiei de neconstitutionalitate.

Avocatul Poporului considera ca dispozitiile art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedura penala sunt constitutionale. Arata ca textul de lege criticat nu vine în contradictie cu principiul consacrat de art. 1 alin. (4) din Constitutie, care prevede ca: "Statul se organizeaza potrivit principiului separatiei si echilibrului puterilor - legislativa, executiva si judecatoreasca - în cadrul democratiei constitutionale". Totodata, considera ca prevederile art. 61 din Legea fundamentala nu au incidenta în cauza de fata.

Presedintii celor doua Camere ale Parlamentului si Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra exceptiei de neconstitutionalitate.

 

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecatorul-raportor, concluziile procurorului, dispozitiile de lege criticate, raportate la prevederile Constitutiei, precum si Legea nr. 47/1992, retine urmatoarele:

 

Curtea Constitutionala a fost legal sesizata si este competenta, potrivit dispozitiilor art. 146 lit. d) din Constitutie, precum si ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 si 29 din Legea nr. 47/1992, sa solutioneze exceptia de neconstitutionalitate.

Obiectul exceptiei de neconstitutionalitate îl constituie dispozitiile art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedura penala, introduse prin art. XVIII pct. 58 din Legea nr. 202/2010 privind unele masuri pentru accelerarea solutionarii proceselor, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, având urmatorul cuprins: "Dezlegarea data problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instante de la data publicarii deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I".

În sustinerea neconstitutionalitatii acestor dispozitii de lege, autorii exceptiei invoca încalcarea prevederilor constitutionale ale art. 1 alin. (4) si (5) privind principiul separatiei si echilibrului puterilor în cadrul democratiei constitutionale si obligatia respectarii Constitutiei, a suprematiei sale si a legilor, ale art. 16 alin. (2) potrivit carora "Nimeni nu este mai presus de lege", ale art. 21 alin. (1) si (2) privind accesul liber la justitie, ale art. 30 alin. (6) referitoare la limitele libertatii de exprimare, ale art. 57 privind exercitarea cu buna-credinta a drepturilor si a libertatilor constitutionale, ale art. 61 alin. (1) potrivit carora "Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a tarii", ale art. 73 alin. (1) si alin. (3) lit. h) privind categoriile de legi si reglementarea prin lege organica a infractiunilor, pedepselor si a regimului executarii acestora, ale art. 79 alin. (1) referitoare la Consiliul Legislativ, ale art. 124 alin. (1) si (3) privind principiul legalitatii si principiul independentei judecatorilor si al supunerii lor numai legii, ale art. 126 alin. (1), (2), (3) si (4) privind instantele judecatoresti si rolul Înaltei Curti de Casatie si Justitie, ale art. 142 alin. (1) potrivit carora "Curtea Constitutionala este garantul suprematiei Constitutiei" si ale art. 147 alin. (1) si (4) referitoare la efectele deciziilor Curtii Constitutionale.

Exceptia de neconstitutionalitate este întemeiata si urmeaza sa fie admisa pentru urmatoarele considerente:

 

1. Cadrul invocarii exceptiei de neconstitutionalitate a art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedura penala

Prezenta cauza aduce în fata Curtii Constitutionale, pe calea solutionarii unei exceptii de neconstitutionalitate, si anume a dispozitiilor art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedura penala, situatia determinata de pronuntarea de catre Înalta Curte de Casatie si Justitie, în cadrul unui recurs în interesul legii, a unei solutii obligatorii pentru instante, potrivit textului de lege criticat, dar contrara unei decizii deja pronuntate de Curtea Constitutionala, decizie care este general obligatorie potrivit art. 147 alin. (4) din Constitutie, asadar si pentru Înalta Curte de Casatie si Justitie.

Astfel, prin Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007, Curtea a constatat neconstitutionalitatea dispozitiilor art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea si completarea Codului penal, precum si pentru modificarea si completarea altor legi, partea referitoare la abrogarea art. 205, 206 si 207 din Codul penal. În considerentele acestei decizii, Curtea a retinut, ca urmare a constatarii neconstitutionalitatii normelor abrogatoare, ca acestea îsi înceteaza efectele juridice în conditiile prevazute de art. 147 alin. (1) din Constitutie, iar prevederile legale care au format obiectul abrogarii [în speta, normele de incriminare a insultei si calomniei cuprinse în art. 205 si 206 din Codul penal, precum si prevederile art. 207 din Codul penal privind proba veritatii] continua sa produca efecte juridice.

Ulterior publicarii Deciziei Curtii Constitutionale nr. 62/2007, practica instantelor judecatoresti a devenit neunitara. Unele instante au considerat dispozitiile art. 205 - 207 din Codul penal ca fiind în vigoare, în timp ce alte instante au considerat ca aceste prevederi nu mai sunt în vigoare, pronuntând solutii de achitare întemeiate pe dispozitiile art. 10 alin. (1) lit. b) din Codul de procedura penala si, respectiv, de respingere a plângerilor formulate în cadrul procedurii prevazute în art. 278^1 din Codul de procedura penala.

Prin Decizia nr. 8 din 18 octombrie 2010, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 14 iunie 2011, Sectiile Unite ale Înaltei Curti de Casatie si Justitie au admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie si sesizarea Colegiului de conducere al Parchetului de pe lânga Curtea de Apel Bucuresti "cu privire la consecintele Deciziei Curtii Constitutionale nr. 62/2007 [...] asupra activitatii dispozitiilor art. 205, 206 si 207 din Codul penal" si au stabilit ca: "Normele de incriminare a insultei si calomniei cuprinse în art. 205 si 206 din Codul penal, precum si prevederile art. 207 din Codul penal privind proba veritatii, abrogate prin dispozitiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, dispozitii declarate neconstitutionale prin Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007 a Curtii Constitutionale, nu sunt în vigoare."

Având în vedere aceasta situatie concreta, autorii exceptiei sustin ca textul de lege criticat, care instituie caracterul obligatoriu al dezlegarilor în drept date de Înalta Curte de Casatie si Justitie pe calea recursului în interesul legii, este neconstitutional, "întrucât nu se poate accepta ca deciziile Înaltei Curti de Casatie si Justitie sa fie obligatorii pentru instante atunci când nu se refera exclusiv la dezlegarea data unor probleme de drept, când nu se refera la interpretarea dispozitiilor legale si aplicarea acestora, ci interzic aplicarea legii si îsi extind fara temei legal (prin încalcarea principiului separatiei si echilibrului puterilor, consfintit în Constitutia României la art. 1 alin. (4), si prin încalcarea propriilor competente) efectele la spete care nu au fost supuse controlului judiciar al Curtii".

În considerarea cadrului specific al invocarii prezentei exceptii de neconstitutionalitate, Curtea se va referi în continuare, în mod distinct, la decizia pronuntata de Curtea Constitutionala, pe de o parte, si la decizia pronuntata de Înalta Curte de Casatie si Justitie, pe de alta parte, precum si la efectele si consecintele acestora în planul controlului de constitutionalitate al textului de lege criticat în prezenta cauza.

 

2. Decizia Curtii Constitutionale nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007

Decizia nr. 62/2007, prin care Curtea Constitutionala a constatat neconstitutionalitatea dispozitiilor art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea si completarea Codului penal, precum si pentru modificarea si completarea altor legi, partea referitoare la abrogarea art. 205, 206 si 207 din Codul penal, da expresie jurisprudentei consecvente a Curtii în aceeasi materie.

Curtea retine în acest sens ca, la data adoptarii Codului penal, infractiunile contra demnitatii persoanei au fost consacrate în titlul II din partea speciala si au format obiect de reglementare pentru cap. IV, cuprinzând infractiunile de insulta [art. 205] si calomnie [art. 206], dispozitii completate printr-o cauza speciala de înlaturare a caracterului penal al faptei, si anume proba veritatii [art. 207].

În mod constant, Curtea Constitutionala a respins ca neîntemeiate exceptiile de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 205, 206 si 207 din Codul penal, statuând ca legiuitorul incrimineaza si sanctioneaza faptele de insulta si calomnie ca infractiuni contra demnitatii persoanei - valoare esentiala prevazuta în art. 1 alin. (3) din Constitutie [a se vedea Decizia nr. 134 din 6 iulie 2000, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 august 2000, Decizia nr. 308 din 15 noiembrie 2001, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 21 din 16 ianuarie 2002, Decizia nr. 337 din 29 noiembrie 2001, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 31 ianuarie 2002, Decizia nr. 95 din 21 martie 2002, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 301 din 8 mai 2002, sau Decizia nr. 298 din 8 iulie 2003, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 14 august 2003].

Invocând asigurarea libertatii de exprimare si apreciind ca demnitatea persoanei poate fi ocrotita în mod eficient chiar si numai prin intermediul normelor dreptului civil, Parlamentul a abrogat, prin art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, dispozitiile din Codul penal referitoare la insulta, calomnie si proba veritatii.

Urmând aceeasi linie jurisprudentiala, Curtea a constatat neconstitutionalitatea abrogarii acestor dispozitii si a retinut, prin Decizia nr. 62/2007, ca dezincriminarea infractiunilor de insulta si calomnie contravine prevederilor constitutionale ale art. 1 alin. (3) care consacra demnitatea omului ca fiind una din valorile supreme în statul de drept, ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 21 referitoare la liberul acces la justitie, ale art. 30 alin. (6) privind limitele libertatii de exprimare si ale alin. (8) potrivit carora "Delictele de presa se stabilesc prin lege", precum si prevederilor art. 6 referitoare la dreptul la un proces echitabil si ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, respectiv ale art. 10 paragraful 2 din Conventie si ale art. 19 paragraful 3 din Pactul international cu privire la drepturile civile si politice, prevederi referitoare la limitele exercitarii libertatii de exprimare.

În raport cu contextul legislativ existent la momentul pronuntarii Deciziei nr. 62/2007, Curtea a retinut ca "prin abrogarea dispozitiilor legale mentionate s-a creat un inadmisibil vid de reglementare, contrar dispozitiei constitutionale care garanteaza demnitatea omului ca valoare suprema. În absenta ocrotirii juridice prevazute de art. 205, 206 si 207 din Codul penal, demnitatea, onoarea si reputatia persoanelor nu mai beneficiaza de nicio alta forma de ocrotire juridica reala si adecvata". Curtea a mai motivat ca "nu poate retine existenta unei ocrotiri juridice reale prin posibilitatea recunoscuta de instantele judecatoresti persoanelor vatamate prin infractiunile mentionate, de a obtine daune morale în cadrul procesului civil, deoarece o asemenea forma de ocrotire juridica nu este reglementata explicit, ci este instituita pe cale jurisprudentiala. Pe de alta parte, recurgerea la procesul civil, întemeiata, prin analogie, pe dispozitiile art. 998 din Codul civil - care reglementeaza raspunderea patrimoniala pentru prejudiciile produse prin fapte ilicite -, nu constituie o protectie juridica adecvata în cazul analizat, deoarece dezonoarea este prin natura sa ireparabila, iar demnitatea umana nu poate fi evaluata în bani si nici compensata prin foloase materiale".

Motivarea deciziei a avut în vedere, prin urmare, semnificatia data de legiuitorul constituant demnitatii umane - "valoare suprema" si garantata potrivit art. 1 alin. (3) din Constitutie -, în contextul abrogarii unor dispozitii legale care instituiau un nivel de protectie a acestei valori, apreciat în mod consecvent în jurisprudenta Curtii Constitutionale ca fiind în concordanta cu dispozitiile constitutionale. Renuntarea la una dintre modalitatile care asigurau o protectie efectiva a acestei valori, astfel cum considerentele deciziei Curtii Constitutionale au relevat, cu consecinta trecerii la un standard inferior de ocrotire a demnitatii în raport cu cel anterior consacrat de legislatia infraconstitutionala, constituie o încalcare a principiului constitutional mentionat.

De altfel, si în prezent, incriminarea faptelor de insulta si calomnie se regaseste, cu diverse particularitati, în majoritatea legislatiilor penale moderne, prin care sunt reglementate ca infractiuni faptele îndreptate împotriva demnitatii persoanei.

Potrivit unui studiu realizat în acest sens de catre Comitetul director cu privire la mass media si societatea informationala din cadrul Consiliului Europei [Steering Committee on Media and Information Society - CDMSI]*1) asupra legislatiei în materie din statele membre ale Consiliului Europei si aplicarea acesteia în lumina jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului - actualizat pe baza informatiilor agentilor de legatura ai instantelor de jurisdictie constitutionala transmise Curtii Constitutionale a României în cadrul colaborarii prin intermediul Comisiei de la Venetia -, dispozitiile penale referitoare la insulta si calomnie caracterizeaza legislatia celor mai multe dintre statele membre ale Consiliului Europei.

------------

*1) http://www.coe.int/t/dghl/standardsetting/media/CDMSI/CDMSI(2012)Misc 11 Rev2_en. pdf

 

Curtea constata astfel ca, într-un numar de 34 de state membre ale Consiliului Europei, ocrotirea demnitatii se realizeaza atât prin mijloace de drept penal, cât si prin mijloace de drept civil, faptele de insulta si calomnie constituind, în conditiile legii, si cu particularitati specifice fiecarui stat, infractiuni [Albania, Andorra, Austria, Azerbaidjan, Belgia, Bulgaria, Croatia, Danemarca, Elvetia, Finlanda, Franta, Germania (unde este incriminata atât calomnia îndreptata împotriva vietii private, cât si calomnia îndreptata împotriva vietii publice), Grecia, Islanda, Italia, Liechtenstein, Lituania, Luxemburg, Malta, Monaco, Norvegia, Polonia, Portugalia, Republica Ceha, San Marino, Serbia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Turcia, Tarile de Jos, Ungaria]. În Federatia Rusa faptele în cauza au fost dezincriminate în 2011 si reincriminate în 2012.

Într-un numar de 12 state membre ale Consiliului Europei, aceste fapte au fost dezincriminate total - ocrotirea demnitatii realizându-se doar prin mijloace de drept civil - sau partial [Ucraina, în 2001; Bosnia si Hertegovina, în 2002; Estonia, în 2002 (cu unele exceptii referitoare la subiecte pasive calificate); Cipru, în 2003 (cu unele exceptii referitoare la subiecte pasive calificate); Georgia, în 2004; Republica Moldova, în 2004; Regatul Unit, în 2009; Letonia, în 2009; Armenia, în 2010; Irlanda, în 2010; Muntenegru, în 2011; Fosta Republica Iugoslava a Macedoniei, în 2012].

Faptele de insulta si calomnie constituie, în conditiile legii, infractiuni si în unele state care nu sunt membre ale Consiliului Europei, de exemplu, în Belarus, Chile si în unele state mexicane. De mentionat ca legislatiile statelor cuprind, adesea, reglementari distincte cu privire la faptele de defaimare savârsite prin presa sau asupra presedintelui statului si înaltilor demnitari ori împotriva natiunii.

Cât priveste jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului referitoare la libertatea de exprimare, în general, si la faptele de defaimare, în special, se constata ca aceasta subliniaza importanta libertatii de exprimare, considerata a fi "unul dintre fundamentele esentiale ale unei societati democratice", precizându-i totodata limitele, astfel cum sunt acestea consacrate de art. 10 paragraful 2 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, potrivit caruia "Exercitarea acestor libertati ce comporta îndatoriri si responsabilitati poate fi supusa unor formalitati, conditii, restrângeri sau sanctiuni prevazute de lege, care constituie masuri necesare, într-o societate democratica, pentru securitatea nationala, integritatea teritoriala sau siguranta publica, apararea ordinii si prevenirea infractiunilor, protectia sanatatii sau a moralei, protectia reputatiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informatii confidentiale sau pentru a garanta autoritatea si impartialitatea puterii judecatoresti" [de exemplu, Hotarârea din 8 iulie 1986 pronuntata în Cauza Lingens împotriva Austriei, Hotarârea din 22 februarie 1989 pronuntata în Cauza Barfod împotriva Danemarcei, Hotarârea din 23 aprilie 1992 pronuntata în Cauza Castells împotriva Spaniei, Hotarârea din 13 iulie 1995 pronuntata în Cauza Tolstoy Miloslavsky împotriva Regatului Unit, Hotarârea din 21 ianuarie 1999 pronuntata în Cauza Janowski împotriva Poloniei, Hotarârea din 15 iunie 2000 pronuntata în Cauza Erdogdu împotriva Turciei, Hotarârea din 18 iulie 2000 pronuntata în Cauza Sener împotriva Turciei, Hotarârea din 28 septembrie 2000 pronuntata în Cauza Lopes Gomes da Silva împotriva Portugaliei, Hotarârea din 6 februarie 2001 pronuntata în Cauza Tammer împotriva Estoniei, Hotarârea din 19 aprilie 2001 pronuntata în Cauza Maronek împotriva Slovaciei, Hotarârea din 29 iunie 2004 pronuntata în Cauza Chauvy si altii împotriva Frantei, Hotarârea din 17 decembrie 2004 pronuntata în Cauza Cumpana si Mazare împotriva României, Hotarârea din 22 februarie 2005 pronuntata în Cauza Pakdemirli împotriva Turciei, Hotarârea din 15 decembrie 2005 pronuntata în Cauza Kyprianou împotriva Ciprului, Hotarârea din 25 aprilie 2006 pronuntata în Cauza Dammann împotriva Elvetiei, Hotarârea din 17 octombrie 2006 pronuntata în Cauza Gourguenidze împotriva Georgiei, Hotarârea din 15 februarie 2007 pronuntata în Cauza Boldea împotriva României, Hotarârea din 17 iulie 2008 pronuntata în Cauza Riolo împotriva Italiei, Hotarârea din 20 octombrie 2009 pronuntata în Cauza Lombardi Vallauri împotriva Italiei, Hotarârea din 1 decembrie 2009 pronuntata în Cauza Karsai împotriva Ungariei, Hotarârea din 6 mai 2010 pronuntata în Cauza Brunet-Lecomte si Lyon Mag' împotriva Frantei, Hotarârea din 12 octombrie 2010 pronuntata în Cauza Nur Radyo Ve Televizyon Yayinciligi A.S. împotriva Turciei (nr. 2), Hotarârea din 15 martie 2011 pronuntata în Cauza Otegi Mondragon împotriva Spaniei si Hotarârea din 12 septembrie 2011 pronuntata în Cauza Palomo Sanchez si altii împotriva Spaniei].

Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat în mod constant asupra necesitatii existentei unui just echilibru între, pe de o parte, protectia libertatii de exprimare, consacrata de art. 10 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, si, pe de alta parte, dreptul la reputatie, care, de asemenea, este protejat de Conventie, prin art. 8, ca element al vietii private, retinând ca aceasta conditie poate necesita adoptarea unor masuri pozitive adecvate pentru a garanta respectarea efectiva a vietii private în relatiile dintre indivizi [de exemplu, Hotarârea din 17 decembrie 2004 pronuntata în Cauza Cumpana si Mazare împotriva României, paragraful 91]. Pentru a vedea daca sunt respectate cerintele impuse de paragraful 2 al art. 10 din Conventie, Curtea, în cazul existentei unei ingerinte în exercitarea libertatii de exprimare, procedeaza la analiza urmatoarelor elemente: daca ingerinta este "prevazuta de lege", daca vizeaza unul sau mai multe dintre scopurile legitime mentionate de respectivul paragraf si daca este "necesara într-o societate democratica" pentru atingerea acestor scopuri [Hotarârea din 17 decembrie 2004 în Cauza Cumpana si Mazare împotriva României, paragraful 85, si Hotarârea din 15 februarie 2007 pronuntata în Cauza Boldea împotriva României, paragraful 47].

Acest echilibru este evaluat diferit în statele membre ale Consiliului Europei, în functie de contextul socio-istoric specific fiecarui stat si de gradul de protectie pe care constitutiile îl acorda unor drepturi si valori fundamentale, ceea ce determina diferente substantiale ale legislatiilor în materie, reflectate, de exemplu, în grade diferite de acordare a daunelor si costurilor procedurale, definitii diferite, diverse limitari si inversarea sarcinii probei în anumite jurisdictii.

Cât priveste libertatea de exprimare prin presa, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a retinut ca element important rolul indispensabil de "câine de paza" care revine presei într-o societate democratica [de exemplu, Hotarârea din 27 martie 1996 pronuntata în Cauza Goodwin împotriva Regatului Unit, paragraful 39]. Presa nu trebuie sa depaseasca însa anumite limite, tinând în special de protectia reputatiei si drepturilor altor persoane. Totusi îi revine sarcina de a comunica, pentru îndeplinirea sarcinilor si a responsabilitatilor sale, informatii si idei asupra unor chestiuni politice, precum si asupra altor subiecte de interes general [a se vedea, printre multe altele, Hotarârea din 24 februarie 1997 pronuntata în Cauza De Haes si Gijsels împotriva Belgiei, paragraful 37, Hotarârea din 25 iunie 2002 pronuntata în Cauza Colombani si altii împotriva Frantei, paragraful 55, si Hotarârea din 17 decembrie 2004 pronuntata în Cauza Cumpana si Mazare împotriva României, paragraful 93].

În aceasta jurisprudenta, Curtea Europeana a Drepturilor Omului si-a bazat solutiile pronuntate si considerentele pe interpretarea notiunii de democratie. Desi nu ofera o definitie exacta a acestei notiuni, instanta de la Strasbourg mentioneaza aspectele sale constitutive - pluralismul, toleranta si spiritul deschis, fara de care nu poate exista o "societate democratica". Realizarea unei societati democratice presupune existenta unei dezbateri publice deschise. Prin urmare, marja de apreciere a statelor pentru restrângerea libertatii de exprimare si de informare în probleme de interes public, inclusiv probleme politice, este limitata sub acest aspect. În plus, orice prevedere legala, care, prin sanctiuni speciale, ofera politicienilor, membrilor guvernului si înaltilor functionari protectie sporita împotriva defaimarii, nu este compatibila cu art. 10 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale. În acest sens, de la Hotarârea din 8 iulie 1986 pronuntata în Cauza Lingens împotriva Austriei la Hotarârea din 15 martie 2011 pronuntata în Cauza Otegi Mondragon împotriva Spaniei, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a aplicat notiunea de prag ridicat de toleranta pentru critici în ceea ce priveste politicienii, membrii guvernului si sefii de stat.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului nu a condamnat sanctionarea penala a insultei si calomniei, dar a criticat utilizarea de sanctiuni penale ca raspuns la acte considerate defaimatoare. Pozitia Curtii Europene a Drepturilor Omului se bazeaza pe importanta pe care o acorda cetatenilor, în general, si, în special, jurnalistilor, pentru a nu fi descurajati sa îsi exprime opiniile cu privire la chestiuni de interes public, de teama unor sanctiuni penale sau de alta natura. Ceea ce a criticat Curtea de la Strasbourg este utilizarea excesiva a prevederilor penale, retinându-se, cât priveste jurnalistii, ca aplicarea chiar a unei sanctiuni penale usoare are repercusiuni majore pentru capacitatea acestora de a-si exercita atributiile, simpla existenta a unor dispozitii de drept penal cu privire la defaimare având un efect descurajator si, prin urmare, afectând libertatea de exprimare si de informare.

Se constata, asadar, o distinctie clara în ceea ce priveste situatia jurnalistilor si a presei, în general, în considerarea rolului acesteia din urma într-o societate democratica. Este, de altfel, o distinctie pe care si Constitutia României o prevede, iar Curtea Constitutionala a retinut-o în Decizia nr. 62/2007, statuând ca: "abrogarea art. 205, 206 si 207 din Codul penal contravine si dispozitiilor art. 30 alin. (8) din Constitutie, în cazurile în care infractiunile de insulta si calomnie sunt savârsite prin presa. Textul constitutional mentionat prevede ca "delictele de presa se stabilesc prin lege". În absenta oricarei distinctii, rezulta ca delictele de presa se pot stabili prin lege speciala - de exemplu, printr-o lege a presei, cum se întâmpla în Franta - sau prin legea penala comuna, care este în cazul de fata Codul penal. Astfel, dimensiunea constitutionala a delictelor de presa impune ca acestea sa nu poata fi eliminate din legislatie, ci, asa cum s-a aratat, supuse unui regim sanctionator la libera alegere a legiuitorului."

Potrivit aceleiasi jurisprudente a Curtii Europene a Drepturilor Omului, este necesar ca legea sa ofere garantii adecvate si eficiente împotriva sanctiunilor sau sentintelor disproportionate cu privire la libertatea de exprimare, iar judecatorii, în argumentarea hotarârilor, sa urmareasca elementele avute în vedere de Curtea Europeana a Drepturilor Omului în jurisprudenta sa, ori de câte ori acestea sunt relevante în circumstantele cazului.

 

3. Efectul specific al deciziilor Curtii Constitutionale prin care se constata neconstitutionalitatea normelor abrogatoare

Dispozitiile legale de abrogare nu sunt exceptate de la controlul de constitutionalitate. Instanta de contencios constitutional poate decide în legatura cu constitutionalitatea unei norme de abrogare, în conditiile în care, pe de o parte, prezumtia de constitutionalitate a legii este o prezumtie relativa, iar, pe de alta parte, prevederile art. 64 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare - potrivit carora "Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior sa se repuna în vigoare actul normativ initial" -, se adreseaza legiuitorului, vizând activitatea de legiferare. În acest sens, Curtea s-a pronuntat atât prin Decizia nr. 62/2007, cât si prin alte decizii [de exemplu, Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000, Decizia nr. 778 din 12 mai 2009, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 465 din 6 iulie 2009, Decizia nr. 783 din 12 mai 2009, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 404 din 15 iunie 2009, Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 694 din 20 mai 2010, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 14 iunie 2010, si Decizia nr. 1.039 din 5 decembrie 2012, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 29 ianuarie 2013].

Curtea a retinut, de principiu, ca "art. 146 lit. d) din Constitutie nu excepteaza de la controlul de constitutionalitate dispozitiile legale de abrogare si ca, în cazul constatarii neconstitutionalitatii lor, acestea îsi înceteaza efectele juridice în conditiile prevazute de art. 147 alin. (1) din Constitutie, iar prevederile legale care au format obiectul abrogarii continua sa produca efecte".

Efectele deciziilor Curtii Constitutionale sunt consacrate expres prin prevederile art. 147 alin. (1) din Constitutie, potrivit carora: "Dispozitiile din legile si ordonantele în vigoare, precum si cele din regulamente, constatate ca fiind neconstitutionale, îsi înceteaza efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curtii Constitutionale daca, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, dupa caz, nu pun de acord prevederile neconstitutionale cu dispozitiile Constitutiei. Pe durata acestui termen, dispozitiile constatate ca fiind neconstitutionale sunt suspendate de drept".

Efectul specific al deciziilor de constatare a neconstitutionalitatii dispozitiilor legale de abrogare, precizat de Curtea Constitutionala în considerentele deciziilor mentionate, da expresie si eficienta - în situatia particulara a constatarii neconstitutionalitatii actului abrogator si a lipsei interventiei Parlamentului sau Guvernului pentru punerea de acord a prevederilor neconstitutionale cu dispozitiile Constitutiei - normelor constitutionale cuprinse în art. 142 alin. (1) care consacra rolul Curtii Constitutionale de garant al suprematiei Constitutiei si în art. 147 alin. (4) care statueaza ca deciziile Curtii sunt general obligatorii.

Prin Decizia nr. 62/2007, Curtea Constitutionala a constatat ca dispozitiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, partea referitoare la abrogarea art. 205, 206 si 207 din Codul penal, sunt neconstitutionale, deoarece, în esenta, "prin abrogarea dispozitiilor legale mentionate s-a creat un inadmisibil vid de reglementare, contrar dispozitiei constitutionale care garanteaza demnitatea omului ca valoare suprema. În absenta ocrotirii juridice prevazute de art. 205, 206 si 207 din Codul penal, demnitatea, onoarea si reputatia persoanelor nu mai beneficiaza de nicio alta forma de ocrotire juridica reala si adecvata." Or, a accepta ca singurul efect al deciziei Curtii Constitutionale este acela al încetarii efectelor juridice ale textului constatat ca fiind neconstitutional, în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial al României, înseamna a accepta ca decizia Curtii Constitutionale nu are, în realitate, niciun efect, deoarece situatia care a determinat constatarea neconstitutionalitatii va continua sa subziste, respectiv demnitatea, onoarea si reputatia persoanelor nu vor beneficia, în continuare, de nicio forma de ocrotire juridica reala si adecvata.

Curtea constata ca în astfel de cazuri nu intervine o "abrogare a abrogarii", pentru a se putea retine incidenta dispozitiilor art. 64 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 24/2000 potrivit carora "Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior sa se repuna în vigoare actul normativ initial" - dispozitii opozabile legiuitorului în activitatea de legiferare -, ci este vorba de un efect specific al deciziilor de constatare a neconstitutionalitatii unei norme abrogatoare, efect întemeiat pe prevederile constitutionale ale art. 142 alin. (1) care consacra rolul Curtii Constitutionale de garant al suprematiei Constitutiei si ale art. 147 alin. (4), potrivit carora deciziile Curtii sunt general obligatorii. De altfel, Curtea a evidentiat în mod expres aceasta distinctie în cuprinsul deciziilor nr. 414/2010 si nr. 1.039/2012, retinând ca "acesta este un efect specific al pierderii legitimitatii constitutionale [...], sanctiune diferita si mult mai grava decât o simpla abrogare a unui text normativ".

De asemenea, Curtea retine ca, în afara de Decizia nr. 62/2007, toate celelalte decizii ale sale prin care au fost constatate ca fiind neconstitutionale norme abrogatoare au avut ca efect imediat repunerea în vigoare a normelor abrogate, consecinta necontestata nici în jurisprudenta instantei supreme.

Astfel, Curtea retine, cu titlu exemplificativ, efectele declararii ca neconstitutionale a normelor care abrogau: gratuitatea actiunilor având ca obiect despagubiri materiale pentru daune morale [Decizia nr. 778 din 12 mai 2009, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 465 din 6 iulie 2009, având drept consecinta repunerea în vigoare a normelor care prevedeau gratuitatea respectivelor actiuni]; motivul de recurs pentru lipsa elementelor constitutive ale unei infractiuni [Decizia nr. 694 din 20 mai 2010, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 14 iunie 2010, având drept consecinta repunerea în vigoare a continutului anterior al art. 385^9 alin. 1 pct. 12 din Codul de procedura penala]; motivul de recurs existent atunci când hotarârea este contrara legii sau când prin hotarâre s-a facut o gresita aplicare a legii [Decizia nr. 783 din 12 mai 2009, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 404 din 15 iunie 2009, având drept consecinta repunerea în vigoare a continutului anterior al art. 385^9 alin. 1 pct. 17^1 din Codul de procedura penala]. Spre exemplu, în acest sens, Înalta Curte de Casatie si Justitie - Sectia penala, prin Decizia nr. 2.461 din 26 iunie 2009, a retinut ca: "prin decizia Curtii Constitutionale nr. 783 din 12 mai 2009 - publicata în Monitorul Oficial la 15 iunie 2009 - s-a admis exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. I pct. 185 din Legea nr. 356/2006 pentru modificarea si completarea Codului de procedura penala. Curtea Constitutionala a motivat ca abrogarea art. 385^9 alin. 1 pct. 17^1 din Codul de procedura penala, prin dispozitiile declarate neconstitutionale, încalca dispozitiile constitutionale ale art. 21 privind accesul liber la justitie, precum si ale art. 20 din Constitutie referitoare la tratatele internationale privind drepturile omului raportate la prevederile art. 6 referitoare la dreptul la un proces echitabil si ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale. Asa fiind, critica formulata de inculpati prin referirea la cazul de casare prevazut în art. 385^9 alin. 1 pct. 17^1 din Codul de procedura penala devine actuala si posibila".

 

4. Deciziile Curtii Constitutionale si deciziile Înaltei Curti de Casatie si Justitie - expresie a unor competente specifice, strict prevazute de lege

Curtea constata ca situatia relevata de autorii exceptiei de neconstitutionalitate pune în evidenta încalcarea prevederilor constitutionale ale art. 1 alin. (3) si (5) din care se desprinde principiul securitatii juridice, ale art. 1 alin. (4) referitoare la principiul separatiei si echilibrului puterilor - legislativa, executiva si judecatoreasca - în cadrul democratiei constitutionale, ale art. 126 alin. (3) privind rolul Înaltei Curti de Casatie si Justitie, ale art. 142 alin. (1), potrivit carora "Curtea Constitutionala este garantul suprematiei Constitutiei" si ale art. 147 alin. (1) si (4) referitoare la efectele deciziilor Curtii Constitutionale.

În conditiile existentei unor decizii contrare - dar, deopotriva, obligatorii pentru instantele de judecata - pronuntate de Curtea Constitutionala, pe de o parte, si de Înalta Curte de Casatie de Justitie, pe de alta parte, se pune problema distinctiilor dintre efectele juridice ale deciziilor celor doua instante, precum si a temeiului de drept care fundamenteaza preeminenta uneia sau alteia dintre deciziile contrare. Problema este cu atât mai sensibila, cu cât ambele categorii de decizii sunt obligatorii pentru instantele de judecata, si anume decizia Curtii Constitutionale, în temeiul art. 147 alin. (4) din Constitutie, respectiv cea a Înaltei Curti de Casatie si Justitie, în temeiul art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedura penala.

Aceasta problema a fost deja supusa analizei Curtii Constitutionale, cu prilejul obiectiei de neconstitutionalitate solutionate prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 23 februarie 2012, cu privire la dispozitiile Legii pentru modificarea si completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecatorilor si procurorilor si ale Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii. Cu acest prilej, Curtea a retinut ca "dispozitiile art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004, modificata, care reglementeaza ca abatere disciplinara "nerespectarea deciziilor Curtii Constitutionale ori a deciziilor pronuntate de Înalta Curte de Casatie si Justitie în solutionarea recursurilor în interesul legii", [...] dau expresie si eficienta prevederilor art. 126 alin. (3), respectiv celor ale art. 147 alin. (4) din Constitutie". Totodata, Curtea a constatat ca "ambele categorii de decizii [...] dau expresie unei competente specifice, strict prevazute de lege. Prin urmare, [...], respectarea lor nu împiedica exercitarea competentelor legale ale instantelor de judecata."

Cu alte cuvinte, competenta diferita a celor doua instante, stabilita de legiuitorul constituant si dezvoltata prin norme infraconstitutionale, elimina posibilitatea solutiilor contradictorii si asigura respectarea, deopotriva, a deciziilor pronuntate de Curtea Constitutionala în exercitarea controlului de constitutionalitate si de Înalta Curte de Casatie si Justitie în solutionarea recursurilor în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 142 alin. (1) din Constitutie, "Curtea Constitutionala este garantul suprematiei Constitutiei", atributiile sale fiind prevazute de art. 146 din Legea fundamentala. În temeiul art. 147 alin. (4) teza a doua din Constitutie, "De la data publicarii, deciziile [Curtii Constitutionale] sunt general obligatorii si au putere numai pentru viitor". Textul constitutional citat nu distinge nici în functie de tipurile de decizii pe care Curtea Constitutionala le pronunta, nici în functie de continutul acestor decizii, ceea ce conduce la concluzia ca toate deciziile acestei Curti, în întregul lor, sunt general obligatorii. Curtea Constitutionala s-a pronuntat în acest sens, de exemplu, prin Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 14 august 2008, prin care a retinut ca "decizia de constatare a neconstitutionalitatii face parte din ordinea juridica normativa, prin efectul acesteia prevederea neconstitutionala încetându-si aplicarea pentru viitor". Tot astfel, prin Decizia Plenului Curtii Constitutionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, privind obligativitatea deciziilor sale pronuntate în cadrul controlului de constitutionalitate, s-a retinut ca "puterea de lucru judecat ce însoteste actele jurisdictionale, deci si deciziile Curtii Constitutionale, se ataseaza nu numai dispozitivului, ci si considerentelor pe care se sprijina acesta". Curtea a mai statuat, de exemplu, prin Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, ca "atât considerentele, cât si dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii si se impun cu aceeasi forta tuturor subiectelor de drept. În consecinta, atât Parlamentul, cât si Guvernul, respectiv autoritatile si institutiile publice urmeaza, în aplicarea legii criticate, sa respecte cele stabilite de Curtea Constitutionala în considerentele si dispozitivul prezentei decizii."

În ceea ce priveste competenta Înaltei Curti de Casatie si Justitie, care se reflecta în reglementarea infraconstitutionala a recursului în interesul legii, aceasta este prevazuta de art. 126 alin. (3) din Constitutie, potrivit caruia "Înalta Curte de Casatie si Justitie asigura interpretarea si aplicarea unitara a legii de catre celelalte instante judecatoresti, potrivit competentei sale". Curtea Constitutionala a statuat, prin Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009, ca "în exercitarea atributiei prevazute de art. 126 alin. (3) din Constitutie, Înalta Curte de Casatie si Justitie are obligatia de a asigura interpretarea si aplicarea unitara a legii de catre toate instantele judecatoresti, cu respectarea principiului fundamental al separatiei si echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constitutia României. Înalta Curte de Casatie si Justitie nu are competenta constitutionala sa instituie, sa modifice sau sa abroge norme juridice cu putere de lege ori sa efectueze controlul de constitutionalitate al acestora." Asadar, competenta Înaltei Curti de Casatie si Justitie privind solutionarea recursului în interesul legii este dublu circumstantiata - numai cu privire la "interpretarea si aplicarea unitara a legii" si numai cu privire la "celelalte instante judecatoresti".

Curtea Constitutionala decide asupra constitutionalitatii legilor, în timp ce Înalta Curte de Casatie si Justitie, prin intermediul recursului în interesul legii, decide asupra modului de interpretare si aplicare a continutului normelor juridice. Pe de alta parte, prin efectele produse, deciziile Curtii Constitutionale sunt general obligatorii potrivit art. 147 alin. (4) din Constitutie, inclusiv pentru legiuitor, în timp ce deciziile pronuntate pe calea recursului în interesul legii se adreseaza judecatorului de la instantele judecatoresti.

Ca urmare, fata de textul constitutional de referinta al art. 126 alin. (3), sintagma "dezlegarea data problemelor de drept judecate", cuprinsa în art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedura penala, pe de o parte, nu poate privi decât interpretarea si aplicarea unitara a continutului dispozitiilor legale, cu sensul de acte normative, iar nu si a deciziilor Curtii Constitutionale si a efectelor pe care acestea le produc, si, pe de alta parte, nu poate privi decât interpretarea si aplicarea unitara a legii de catre instantele judecatoresti, iar nu si de catre Curtea Constitutionala, care este o autoritate distincta de sistemul judecatoresc. Altfel spus, numai în aceste conditii "dezlegarea data problemelor de drept judecate" poate fi obligatorie, pentru ca numai în aceste conditii poate exista o compatibilitate cu normele constitutionale. Orice alta interpretare este în contradictie cu prevederile art. 147 alin. (1) si (4) din Constitutie, deoarece lipseste de efecte deciziile Curtii Constitutionale, determinând ca recursul în interesul legii sa fie transformat, cu încalcarea Constitutiei, într-o forma de control al actelor Curtii Constitutionale.

 

5. Decizia nr. 8 din 18 octombrie 2010 a Sectiilor Unite ale Înaltei Curti de Casatie si Justitie, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 14 iunie 2011

Contrar prevederilor constitutionale ale art. 147 alin. (1) si (4), procurorul general al României a promovat un recurs în interesul legii "cu privire la consecintele Deciziei Curtii Constitutionale nr. 62/2007 [...] asupra activitatii dispozitiilor art. 205, 206 si 207 din Codul penal". Altfel spus, Înalta Curte de Casatie si Justitie a fost solicitata ca, prin intermediul recursului în interesul legii, sa se pronunte în legatura cu efectele deciziei Curtii Constitutionale.

Desi s-a aflat în fata unui recurs inadmisibil, având ca obiect starea legii - în loc de interpretarea si aplicarea unitara a acesteia -, Înalta Curte de Casatie si Justitie a infirmat Decizia nr. 62/2007 a Curtii Constitutionale, retinând urmatoarele: "[...] câta vreme faptele de insulta si de calomnie, dezincriminate prin art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, nu au mai fost reincriminate de puterea legiuitoare, singura abilitata într-un stat de drept sa o faca, nu se poate considera ca faptele respective ar constitui infractiuni si ca textele de lege abrogate în care erau incriminate ar fi reintrat în vigoare. Prin urmare, neexercitarea de catre Parlament a prerogativei de a reexamina textul de lege, considerat neconstitutional, nu poate conduce univoc la solutia de suplinire a acestei puteri esentiale în cadrul statului de drept si la emiterea în numele ei, de catre o alta autoritate, a unei dispozitii de abrogare, un asemenea procedeu fiind inadmisibil si în raport cu prevederea înscrisa în art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, republicata, prin care s-a stabilit, cu valoare de neînlaturat pentru tehnica legislativa, ca "nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior sa se repuna în vigoare actul normativ initial"."

Curtea constata faptul ca Înalta Curte de Casatie si Justitie, în solutionarea recursurilor în interesul legii, a revenit asupra jurisprudentei sale în privinta efectelor deciziilor Curtii Constitutionale de constatare a neconstitutionalitatii normelor abrogatoare.

Astfel, prin Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, pronuntata în recurs în interesul legii si publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 19 mai 2011, Înalta Curte de Casatie si Justitie a retinut urmatoarele: "Prin Decizia nr. 62/2007, Curtea Constitutionala a înlaturat orice dubii cu privire la efectele declararii neconstitutionalitatii unor dispozitii de abrogare, stabilind ca, în cazul constatarii neconstitutionalitatii lor, acestea îsi înceteaza efectele juridice în conditiile prevazute de art. 147 alin. (1) din Constitutie, iar prevederile legale care au format obiectul abrogarii continua sa produca efecte juridice. Aceasta interpretare data de Curtea Constitutionala însesi efectelor unei decizii prin care s-a declarat neconstitutional un text de abrogare face ca hotarârile instantelor interne prin care a fost respinsa cererea reclamantilor, cu motivarea ca decizia Curtii Constitutionale nu poate activa un text abrogat, sa fie total lipsite de temei legal. [...] Or, potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicata, deciziile Curtii Constitutionale sunt obligatorii, ceea ce înseamna ca ele trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveste dispozitivul deciziei dar si considerentele care îl expliciteaza". Prin aceeasi decizie s-a aratat ca instantele de judecata sunt "obligate sa se conformeze deciziilor Curtii Constitutionale si sa nu dea eficienta actelor normative declarate neconstitutionale".

În continuare, Înalta Curte de Casatie si Justitie, prin Decizia nr. 11 din 8 octombrie 2012, pronuntata în recurs în interesul legii si publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 734 din 31 octombrie 2012, a reluat jurisprudenta Curtii Constitutionale cu privire la efectele deciziilor acesteia în privinta normelor de abrogare declarate neconstitutionale.

 

6. Infirmarea de catre Înalta Curte de Casatie si Justitie a Deciziei Curtii Constitutionale nr. 62/2007 - neconstitutionalitatea "dezlegarii date problemelor de drept judecate"

Exceptia de neconstitutionalitate ridicata în prezenta cauza înfatiseaza, în cadrul examinarii constitutionalitatii art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedura penala, o interpretare a dispozitiilor legale referitoare la recursul în interesul legii care a condus, astfel cum s-a aratat, la infirmarea unei decizii a Curtii Constitutionale.

Întrucât, fata de textul constitutional al art. 126 alin. (3), sintagma "dezlegarea data problemelor de drept judecate", cuprinsa în art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedura penala, nu poate privi decât interpretarea si aplicarea unitara a continutului dispozitiilor legale de catre instantele judecatoresti, interpretarea acestei sintagme la care a ajuns Înalta Curte de Casatie si Justitie prin Decizia nr. 8/2010 este neconstitutionala, contravenind prevederilor constitutionale ale art. 1 alin. (3) si (5) care consacra principiul securitatii juridice, ale art. 1 alin. (4) referitoare la principiul separatiei si echilibrului puterilor - legislativa, executiva si judecatoreasca - în cadrul democratiei constitutionale, ale art. 126 alin. (3) privind rolul Înaltei Curti de Casatie si Justitie, ale art. 142 alin. (1) potrivit carora "Curtea Constitutionala este garantul suprematiei Constitutiei" si ale art. 147 alin. (1) si (4) referitoare la efectele deciziilor Curtii Constitutionale.

Procedând la aceasta interpretare, Înalta Curte de Casatie si Justitie s-a erijat în instanta de control judiciar al Deciziei nr. 62/2007 pronuntate de Curtea Constitutionala.

Întrucât acest precedent afecteaza grav securitatea juridica si rolul Curtii Constitutionale, se impune sanctionarea oricarei interpretari a dispozitiilor art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedura penala, ce reglementeaza obligativitatea dezlegarilor date problemelor de drept judecate de Înalta Curte de Casatie si Justitie pe calea recursului în interesul legii, în sensul ca ar oferi acestei instante posibilitatea ca, pe aceasta cale, în temeiul unei norme infraconstitutionale, sa dea dezlegari obligatorii care contravin Constitutiei si deciziilor Curtii Constitutionale.

 

7. Efectele deciziei Curtii Constitutionale

Prezenta decizie determina - de la data publicarii sale în Monitorul Oficial al României, Partea I - restabilirea, pentru viitor, a efectului general obligatoriu al Deciziei Curtii Constitutionale nr. 62/2007 si a aplicarii normelor de incriminare a insultei si calomniei cuprinse în art. 205 si 206 din Codul penal, precum si a dispozitiilor art. 207 din Codul penal privind proba veritatii, cu respectarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Constitutie.

 

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) si al art. 147 alin. (4) din Constitutie, precum si al art. 1 - 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) si al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

 

CURTEA CONSTITUTIONALA

În numele legii

DECIDE:

 

Admite exceptia de neconstitutionalitate ridicata de Veronica Aneta si Oana Damoc în Dosarul nr. 23.556/245/2011 al Judecatoriei Iasi - Sectia penala, având ca obiect dispozitiile art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedura penala, si constata ca "dezlegarea data problemelor de drept judecate" prin Decizia Înaltei Curti de Casatie si Justitie - Sectiile Unite nr. 8 din 18 octombrie 2010, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 14 iunie 2011, este neconstitutionala, contravenind prevederilor art. 1 alin. (3), (4) si (5), ale art. 126 alin. (3), ale art. 142 alin. (1) si ale art. 147 alin. (1) si (4) din Constitutie si Deciziei Curtii Constitutionale nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007.

Definitiva si general obligatorie.

Decizia se comunica celor doua Camere ale Parlamentului, Guvernului si Judecatoriei Iasi - Sectia penala si se publica în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronuntata în sedinta din data de 29 aprilie 2013.

 

PRESEDINTELE CURTII CONSTITUTIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
 
Magistrat-asistent,
Oana Cristina Puica

 

 

*

 

OPINIE CONCURENTA

 

În acord cu solutia adoptata de Curtea Constitutionala prin Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013 consideram ca era necesar ca în motivarea acesteia Curtea Constitutionala trebuia sa reflecte rolul pe care libertatea de expresie, în special în presa, îl are într-o societate democratica.

Standardele internationale converg în directia unei depenalizari a insultei si calomniei în presa, astfel cum rezulta din:

1. Interpretarea art. 19 din Pactul international cu privire la drepturile civile si politice prin Comentariul general nr. 34, adoptat în iulie 2011 de catre Comitetul Drepturilor Omului, O.N.U, potrivit careia statele parti trebuie sa aiba în vedere depenalizarea insultei si calomniei, aplicarea legii penale trebuind sa fie circumscrisa cazurilor celor mai grave, pedeapsa cu închisoarea nefiind considerata niciodata potrivita. Citând din jurisprudenta sa, respectiv Cauza nr. 909/2000, Kankanamge împotriva Sri Lanka, Comitetul considera ca nu este acceptabil ca o persoana sa fie inculpata pentru insulta si calomnie fara a fi judecata în cel mai scurt timp posibil, acest lucru având un efect disuasiv pentru restrângerea libertatii de exprimare pentru persoana interesata, precum si pentru alte persoane. În acelasi timp, Comitetul precizeaza ca normele referitoare la insulta si calomnie nu trebuie sa determine o restrângere excesiva a dreptului la libertate de expresie.

2. În ceea ce priveste jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului trebuie mentionat ca, potrivit acesteia, presei îi revine sarcina de a comunica, pentru îndeplinirea sarcinilor si responsabilitatilor sale, informatii si idei asupra unor chestiuni politice, precum si asupra altor subiecte de interes general (a se vedea, în acest sens, Hotarârea din 24 februarie 1997, pronuntata în Cauza De Haes si Gijsels împotriva Belgiei, Culegerea 1997-I, pag. 233 - 234, paragraful 37; Thoma împotriva Luxemburgului, Cererea nr. 38.432/97, paragraful 45, CEDO 2001-III, si Colombani si altii împotriva Frantei, Cererea nr. 51.279/99, paragraful 55, CEDO 2002-V).

Aceasta jurisprudenta este citata în Hotarârea din 17 decembrie 2004 pronuntata în Cauza Cumpana si Mazare împotriva României, paragraful 93. În acelasi paragraf Curtea reaminteste rolul indispensabil de "câine de paza" care revine presei într-o societate democratica, citând jurisprudenta sa constanta, respectiv Hotarârea din 27 mai 1996, pronuntata în Cauza Goodwin împotriva Marii Britanii, Culegerea de decizii 1996-II, pag. 500, paragraful 39, si Bladet Tromso si Stensaas împotriva Norvegiei [GC], Cererea nr. 21.980/93, paragraful 59, CEDO 1999-III.

În acelasi timp, prin hotarârile pronuntate în doua cauze recente, respectiv Axel Springer A.G. împotriva Germaniei (7 februarie 2012) si Von Hannover împotriva Germaniei (7 februarie 2012), Curtea Europeana a Drepturilor Omului a mentionat criteriile care pot determina o limitare a dreptului la libertatea de expresie în presa, printre care veridicitatea informatiei jurnalistice, severitatea sanctiunii, modul în care informatia contribuie la o dezbatere de interes public, si nu la discutii care sa vizeze elementul senzational, fara niciun fel de utilitate.

În ceea ce priveste România trebuia mentionata Rezolutia nr. 1.123 din 24 aprilie 1997 privind respectarea obligatiilor si angajamentelor asumate de România prin care Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei retinea ca art. 205 si 206 din Codul penal aduc atingere în special libertatii presei. Prin urmare, Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei a invitat autoritatile române sa modifice fara întârziere aceste prevederi, care pot aduce atingere unor drepturi si libertati fundamentale.

De asemenea, trebuia sa fie avut în vedere ultimul Raport al Comisiei Europene catre Parlamentul European si Consiliu privind progresele înregistrate de România în cadrul Mecanismului de cooperare si de verificare în care se arata urmatoarele: "Comisia ar dori, de asemenea, sa atraga atentia asupra rolului mijloacelor de informare în masa. Au existat numeroase exemple de informare în masa care au exercitat presiuni asupra sistemului judiciar, precum si anumite îndoieli cu privire la eficacitatea activitatii de supraveghere desfasurata de Consiliul National al Audiovizualului. Situatia sugereaza necesitatea unei revizuiri a normelor existente pentru a garanta faptul ca libertatea presei este însotita de o protectie corespunzatoare a institutiilor si a drepturilor fundamentale ale persoanelor, precum si pentru a pune la dispozitie masuri reparatorii eficiente."

Potrivit Deciziei Curtii Constitutionale nr. 2 din 11 ianuarie 2012, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 23 februarie 2012, observatiile cuprinse în Raportul Comisiei Europene anterior mentionat sunt obligatorii pentru legiuitorul national.

Consideram ca activitatile de supraveghere exercitate de Comisia Europeana trebuie sa fie respectate, dar apreciem ca procesul de reincriminare penala a insultei si calomniei prin presa nu este o solutie la presiunile pe care mass-media le exercita asupra sistemului judiciar, tinând cont de rolul general pe care mijloacele de informare în masa îl detin într-o societate democratica.

 

Prof. univ. dr. Iulia Antoanella Motoc

Parteneri
Hotel Armatti Complex Wolf