Text Nou

(1) Plăţile de dobânzi şi redevenţe ce provin din România sunt exceptate de la orice impozite aplicate asupra acelor plăţi în România, fie prin reţinere la sursă, fie prin declarare, cu condiţia ca beneficiarul efectiv al dobânzilor sau redevenţelor să fie o întreprindere din alt stat membru sau un sediu permanent al unei întreprinderi dintr-un stat membru situat în alt stat membru.

(2) O plată făcută de o întreprindere rezidentă în România sau de către un sediu permanent situat în România trebuie să fie considerată ca provenind din România, denumită în continuare stat sursă.

(3) Un sediu permanent este tratat ca plătitor al dobânzilor sau redevenţelor doar în măsura în care acele plăţi reprezintă cheltuieli deductibile fiscal pentru sediul permanent din România.

(4) O întreprindere a unui stat membru va fi tratată ca beneficiar efectiv al dobânzilor şi redevenţelor doar dacă primeşte acele plăţi pentru beneficiul său propriu, şi nu ca un intermediar pentru o altă persoană, cum ar fi un agent, un mandatar sau semnatar autorizat.

(5) Un sediu permanent trebuie să fie tratat ca beneficiar efectiv al dobânzilor sau redevenţelor:

• a) dacă creanţa sau dreptul de utilizare a informaţiei, în privinţa căreia plăţile de dobânzi sau redevenţe iau naştere, este efectiv legată de acel sediu permanent; şi
• b) dacă plăţile de dobânzi sau redevenţe reprezintă venituri cu privire la care acel sediu permanent este supus, în statul membru în care este situat, unuia dintre impozitele menţionate la art. 124^20 lit. a) pct. (iii) sau, în cazul Belgiei, <> ori, în cazul Spaniei, <> sau unui impozit care este identic sau în mod substanţial similar şi care este aplicat după data de intrare în vigoare a prezentului capitol, suplimentar sau în locul acelor impozite existente.

(6) Dacă un sediu permanent al unei întreprinderi a unui stat membru este considerat ca plătitor sau ca beneficiar efectiv al dobânzilor ori redevenţelor, nicio altă parte a întreprinderii nu va fi tratată ca plătitor sau ca beneficiar efectiv al acelor dobânzi ori redevenţe, în sensul prezentului articol.

(7) Prezentul articol trebuie să se aplice numai în cazul în care întreprinderea care este plătitor sau întreprinderea al cărei sediu permanent este considerat plătitor al dobânzilor ori redevenţelor este o întreprindere asociată a întreprinderii care este beneficiarul efectiv sau al cărei sediu permanent este tratat ca beneficiarul efectiv al acelor dobânzi ori al acelor redevenţe.

(8) Prevederile prezentului articol nu se aplică dacă dobânzile sau redevenţele sunt plătite de către ori către un sediu permanent situat într-un stat terţ al unei întreprinderi dintr-un stat membru şi activitatea întreprinderii este, în întregime sau parţial, desfăşurată prin acel sediu permanent.

(9) Prevederile prezentului articol nu împiedică România să ia în considerare, la determinarea impozitului pe profit, atunci când aplică legislaţia sa fiscală, dobânzile sau redevenţele primite de către întreprinderile rezidente, de sediile permanente ale întreprinderilor rezidente în România sau de către sediile permanente situate în România.

(10) România nu va aplica prevederile prezentului capitol unei întreprinderi a altui stat membru sau unui sediu permanent al unei întreprinderi a altui stat membru, atunci când condiţiile stabilite la art. 124^20 lit. b) nu au fost menţinute pentru o perioadă neîntreruptă de cel puţin 2 ani.

(11) România solicită ca îndeplinirea cerinţelor stabilite de prezentul articol şi de art. 124^20 să fie dovedită la data plăţii dobânzilor sau redevenţelor printr-o atestare. Dacă îndeplinirea cerinţelor stabilite în prezentul articol nu a fost atestată la data plăţii, România va aplica reţinerea impozitului la sursă.

(12) România stabileşte ca o condiţie pentru acordarea scutirii, potrivit acestui capitol, emiterea unei decizii privind acordarea în mod obişnuit a scutirii pe baza unei atestări în care să se certifice îndeplinirea cerinţelor stabilite de prezentul articol şi de art. 124^20. Decizia privind acordarea scutirii va fi dată într-o perioadă de cel mult 3 luni după prezentarea atestării şi după ce au fost furnizate acele informaţii doveditoare pe care autorităţile locale din România le solicită de drept. Decizia va fi valabilă pe o perioadă de cel puţin un an după ce a fost emisă.

(13) În sensul alin. (11) şi (12), atestarea care va fi prezentată în legătură cu fiecare contract de plată trebuie să fie valabilă pentru cel puţin un an, dar nu mai mult de 3 ani, de la data emiterii acestei atestări şi va conţine următoarele informaţii:

• a) dovada rezidenţei, în scopul impozitării, pentru întreprinderea care primeşte dobânzi sau redevenţe din România şi, când este necesar, dovada existenţei unui sediu permanent atestat de autoritatea fiscală a statului membru în care întreprinderea care primeşte dobânzi sau redevenţe este rezidentă pentru scopuri fiscale sau în care este situat sediul permanent;
• b) deţinerea dreptului de beneficiar efectiv al dobânzilor sau redevenţelor de către întreprinderea care primeşte astfel de plăţi, în conformitate cu prevederile alin. (4), sau existenţa condiţiilor în conformitate cu prevederile alin. (5), când un sediu permanent este beneficiarul plăţii;
• c) îndeplinirea cerinţelor, în conformitate cu prevederile art. 124^20 lit. a) pct. (iii), în cazul întreprinderii primitoare;
• d) o deţinere minimă, în conformitate cu prevederile art. 124^20 lit. b);
• e) perioada pentru care deţinerea la care se face referire la lit. d) a existat.

Statele membre pot să solicite, în plus, justificarea legală pentru plăţile din cadrul contractului, de exemplu pot solicita contractul de împrumut sau contractul de licenţă.

(14) Dacă cerinţele pentru acordarea scutirii încetează să fie îndeplinite, întreprinderea primitoare sau sediul permanent va informa imediat întreprinderea plătitoare sau sediul permanent plătitor şi, dacă statul sursă solicită astfel, şi autoritatea competentă a acelui stat.

(15) Dacă respectiva întreprindere plătitoare sau sediul permanent a reţinut impozitul la sursă asupra venitului ce urma să fie scutit de impozit, conform prezentului articol, aceasta poate face o cerere pentru restituirea acestui impozit reţinut la sursă. România va solicita informaţia specificată la alin. (13). Cererea pentru restituirea impozitului trebuie să fie transmisă în perioada prevăzută în prezentul alineat. Această perioadă de depunere a cererii de restituire va fi de cel puţin 2 ani de la data la care dobânda sau redevenţele sunt plătite.

(16) România va restitui impozitul reţinut la sursă în plus într-un interval de un an de la primirea cererii de restituire a impozitului şi a informaţiilor doveditoare pe care le poate solicita în mod rezonabil. Dacă impozitul reţinut la sursă nu a fost restituit în perioada menţionată, întreprinderea primitoare sau sediul permanent va fi îndreptăţit, la expirarea anului în cauză, să solicite dobânda asupra sumei reprezentând impozitul care trebuie restituit. Dobânda solicitată se va calcula la o rată egală cu rata dobânzii interne care se aplică în cazuri similare, corespunzător prevederilor legislaţiei naţionale din România.